Totuşi, Ienei a fost artizanul

După magica noapte de la Sevilla, când Duckadam şi ceilalţi au ridicat deasupra capului Cupa Campionilor Europeni, data de 7 mai a devenit marea sărbătoare a fotbalului nostru. De atunci, an de an, în preajma acestei zile din calendar, jurnaliştii rememorează, comentează şi, mai ales, dezbat. Polemica nu s-a încheiat nici până în ziua de azi, iar discuţiile vor continua, foarte probabil, vreme îndelungată.

Mulţi, chiar neaşteptat de mulţi, sunt cei care îl consideră pe Florin Halagian drept creatorul legendarei echipe a "viteziştilor". Alţii, în schimb, sunt partizanii lui Emerich Ienei. Fiecare, cu propriile argumente, după puteri, pricepere şi cunoştinţe.

Straniu, dar despre "momentul zero", despre când şi cum s-a pus prima cărămidă la temelia construcţiei Steaua "cea mare", echipă care avea să domine autoritar campionatul naţional vreme de un deceniu şi care avea să se impună drept una din marile forţe continentale, nu s-a scris mai deloc. E momentul:

Totul a început cu fuga lui Marcel Răducanu în Germania Federală. Deşi la mare furie, generalii Armatei au luat o decizie ce s-a dovedit, în numai câţiva ani, "cartea câştigătoare". Au spart nucleul dur din vestiar, renunţând la vedete precum Sameş, Florin Marin, Aelenei şi Adrian Ionescu. Au scăpat chiar şi de simbolul Anghel Iordănescu, trimis să joace la OFI Creta, în Grecia. S-a renunţat la "Profesorul" Gheorghe Constantin, fiind numit ca antrenor principal Constantin Cernăianu, un personaj pe nedrept uitat. Unul cu un rol foarte important în toată această poveste.

Generalii i-au impus lui Cernăianu întinerirea masivă a lotului şi reconstrucţia din temelii a echipei. Până la cristalizarea formulei de echipă ce-a obţinut la Sevilla trofeul suprem, câteva zeci bune de jucători foarte tineri s-au perindat prin vestiarul din Ghencea. Practic, un trial permanent.

La o asemenea instabilitate a lotului, nu ai cum să faci mari performanţe. În două ediţii consecutive, cât a durat mandatul lui Cernăianu, Steaua n-a prins niciodată podiumul. Doar un loc 6 şi un loc 5. Generalii n-au mai avut răbdare şi l-au demis, aducându-l în locul lui pe Emerich Ienei, un antrenor de casă, aflat la al treilea mandat în Ghencea. Cernăianu a rămas doar cu satisfacţia de a-i fi promovat pe Duckadam, Belodedici, Majearu, Ştefan Petcu, Marcel Puşcaş, Balint, Marius Lăcătuş şi Victor Piţurcă. Cu veteranul Tudorel Stoica (singurul rămas din vechea gardă a anilor '70) şi Ştefan Iovan, cam dă nucleul învingătoarei de la Sevilla...

Ienei a păstrat stilul de joc imprimat de Cernăianu (pe vremea acestuia Balint, Lăcătuş & Co primiseră porecla de "vitezişti), lucrând mai mult la mental. Le-a insuflat jucătorilor crezul că sunt cei mai buni din lume, că pot bate pe oricine, oricând şi pe orice teren. Deşi e fost echipa cu cele mai multe victorii din campionat (21 în 34 etape), Steaua lui Ienei a ratat la musteaţă câştigarea titlului.

Drept consecinţă, bihoreanul a fost demis, iar Halagian a devenit antrenorul principal la startul ediţiei 1984-1985. Un start fulminat, cinci victorii şi două remize, cu noi nume importante în lot. Boloni, Bărbulescu, Bumbescu şi Marin Radu II. Susţinătorii lui Halagian în "competiţia" cu Ienei spun că Armeanul a fost cel care i-a adus. Cam greu de crezut că putea el trece peste capul generalilor...

Rigiditatea şi severitatea uneori absurdă a lui Halagian s-a soldat cu o revoltă în vestiar, fostul antrenor al lui Dobrin fiind destituit după numai 7 etape. Ori în 7 etape, n-ai cum să construieşti o echipă! Cine cunoaşte cât de cât meseria de antrenor ştie foarte bine că o asemenea afirmaţie nu-i decât o mare enormitate.

La presiunea vestiarului, generalii l-au rechemat de urgenţă pe Ienei. Mai departe, toată lumea ştie povestea.

Deci, totuşi, Ienei! Marcel FLUERARU