30 de ani de la zborul lui Dumitru Prunariu

Pe 14 mai 1981, la ora 18:16 UTC, cosmodromul din Baikonur găzduia a 40-a misiune a unei capsule spaţiale Soyuz, capsulă ce avea să fie lansată de o rachetă Soyuz-U. Aceasta era a 31-a misiune ce deservea modulul spaţial Solyut 6 şi al 78-lea zbor internaţional cu echipaj uman.

A fost de altfel şi ultima misiune activă a staţiei înaintea deorbitării ei. În terminologia aerospaţială aceasta a fost a 42-a lansare a anului 1981 şi a fost catalogată cu numărul de identificare 12454.

Echipajul de bord al acestei misiuni era format din astronauţii Dumitru Prunariu şi Leonid Popov. Echipajul de rezervă ce participase şi el la pregătirile pentru această lansare era format din Yuri Romanenko şi Dumitru Dediu.

Acesta era al 9-lea zbor desfăşurat în programul Interkosmos, un program ce îşi propunea să lărgească cooperarea internaţională şi să permită accesul în spaţiu a altor cetăţeni decât cei aparţinând URSS sau SUA, ocazie cu care România a reuşit să îşi trimită primul şi deocamdată singurul om în spaţiu.

A fost o oportunitate importantă în contextul războiului rece, multe ţări emergente reuşind să trimită astronauţi în urma acestei colaborări : Cehoslovacia (1), Polonia (2), Germania de Est (1), Bulgaria (2), Ungaria (1), Vietnam (1), Cuba (1), Mongolia (1), India (1), Siria (1), Afganistan (1) şi Franţa (2).

 

Clic pe imagine pentru vizualizare la dimensiune maximă.
Poster realizat de SpaceAlliance cu ocazia sărbătoririi a 30 de ani de la zborul lui Dumitru Prunariu.

Revenind la evenimentul care ne interesează, după lansare capsula Soyuz, în greutate de 6.8 tone, a fost lăsată într-o orbită eliptică cu perioada orbitală de 89.06 minute, perigeul la 198 km, apogeul la 287 km şi înclinaţia orbitală 51.6 grade. Andocarea cu modulul spaţial s-a produs pe 15 mai la ora 18 :50 UTC, iar deandocarea pe 22 mai 10 :37 UTC. Câteva ore mai târziu (14:59 UTC) cei doi pasageri ai capsulei Soyuz au fost recuperaţi la 225 km sud-est în Dzheskasgan. În total Dumitru Prunariu a petrecut 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute în spaţiu şi a realizat 124 de orbite în jurul Pământului.

Salyut 6 a fost al 8-lea modul ce a zburat în cadrul programului spaţial Salyut şi a devenit primul ce a fost folosit intensiv în cadrul unor operaţii de rutină, permiţând nu numai vizitări de scurtă durată, ci şi expediţii de lungă durată şi, graţie conceptului modular, posibilitatea realizării unor cercetări pe termen lung la bordul modulului.

Trimis în spaţiu pe 29 septembrie 1977 la bordul unei rachete Proton, modulul de 19.8 tone, 15.8 m lungime şi 4.15 m diametru includea 2 dispozitive diferite de andocare, fapt ce îl făcea uşor de vizitat şi de alimentat atât de transportoarele Soyuz (cu echipaj uman), cât şi de cele Progress (automatizate). În total, pentru Solyut 6 s-au reuşit 18 zboruri cu echipaj uman şi 13 zboruri automate.

Modulul spaţial avea un sistem de propulsie format din 2 motoare principale (dezvoltând o forţă de tracţiune de 300 kg forţă) şi auxiliar un sistem de control al zborului format din 32 motoare secundare (fiecare cu 14 kg forţa). Pe post de combustibil era folosit N2O4 şi UDMH. Sistemul electric, format din 3 panouri solare ce acopereau o suprafaţă totală de 51 m2 dezvolta între 4 şi 5 kW.

Salyut 6 a fost ţinut operaţional într-o orbită nominală de 219 km x 275 km x 51.6 grade până după lansarea lui Salyut 7 (19 aprilie 1982). Pe 29 iulie 1982 modulul a fost deorbitat (forţat să intre în atmosferă) după ce în prealabil la bord a andocat un satelit special – Cosmos 1267- ale cărui motoare au fost folosite pentru aceste manevre.

Trebuie spus ca o curiozitate că Valery Ryumin - devenit ulterior unul din cei mai experimentaţi cosmonauţi Salyut - a fost poate şi unul dintre cei mai ghinionişti ai echipei, aşa cum vom arăta mai departe.

Prima lansare către Salyut 6, misiunea Soyuz 25 de pe 10 octombrie 1977, unde îl avusese drept coleg pe Vladimir Kovalyonok nu reuşise să se cupleze corect la dispozitivul de andocare din partea frontală a lui Solyut 6 şi a trebuit după câteva ore să abandoneze misiunea şi să se întoarcă pe Pământ înainte ca bateriile capsulei Soyuz să se descarce complet.

Mai târziu (11 decembrie 1977 - 16 ianuarie 1978), misiunea Soyuz 26, care i-a avut în componenţă pe Yuri Romanenko şi Georgi Grechko, datorită suspiciunilor de defecţiune, a trebuit să se cupleze în partea din spate a staţiei şi să efectueze cercetări amănunţite ale echipamentului de andocare din partea frontală (acolo unde Soyuz 25 încercase fără succes andocarea), cei 2 fiind chiar nevoiţi să iasă în spaţiu pentru 20 de minute pentru a investiga de aproape sistemul.

Suspiciunile au fost demontate definitiv abia după ce misiunea Soyuz 27 (11 ianuarie 1978 - 16 martie 1978), avându-i la bord pe Vladimir Dzhanibekov şi Oleg Makarov a reuşit cuplarea la portul frontal al lui Solyut 6 (va fi de altfel pentru prima dată când 2 capsule Soyuz vor fi cuplate staţiei Solyut 6). Dzhanibekov şi Makarov au fost primul echipaj "vizitator" al staţiei, ei întorcându-se pe Pământ la bordul capsulei Soyuz 26. La rândul lor Romanenko şi Grechko se vor întoarce mai târziu folosind capsula Soyuz 27 (expediţia 1 acumulând un total de 96 de zile).

Până atunci însă, pe 22 ianuarie 1978 ei au întâmpinat primul cargou automat Progress 1, ce a adus proviziile de hrană, apă, aer, combustibil, echipamente etc. necesare desfăşurării în bune condiţii a unei activităţi ştiinţifice de rutină la bordul modulului.

Pe 3 martie 1978 (şi până pe 10 martie 1978) la bord s-a aflat primul echipaj mixt Interkosmos - Soyuz 28 cu Aleksei Gubarev, comandantul misiunii reprezentând URSS şi Vladimir Remek reprezentând Cehoslovacia. Cehia a devenit cu această ocazie a treia ţară din lume care trimitea un om în spaţiu (pentru statistică trebuie să facem totuşi observaţia că nu ca urmare a unui program spaţial naţional).

Următoarea misiune, Soyuz 29, s-a desfăşurat între 15 iunie 1978 şi 3 septembrie 1978 şi i-a transportat pe orbită pe Vladimir Kovalyonok şi Aleksandr Ivanchenkov, cei care vor petrece pe orbită 140 de zile, fiind a doua echipă ce reuşeşte să trăiască pe staţie pentru o perioadă de acest fel (expediţia 2).

Ei sunt vizitaţi între 27 iunie 1978 şi 5 iulie 1978 de echipa Soyuz 30 - Pyotr Klimuk (URSS) şi Mirosław Hermaszewski (primul cosmonaut polonez), apoi mai târziu, pe 9 iulie 1978 şi pe 10 august 1978 de cargourile Progress 2 şi Progress 3.

Pe 29 iulie misiunea "Expedition 2", din care au făcut parte cei 2 cosmonauţi, realizează o altă ieşire în spaţiu de aproximativ 2 ore.

Pe 26 august 1978 andoca misiunea Soyuz 31, ce îi transporta pe Valery Bykovsky (URSS) şi pe Sigmund Jähn (Germania de Est). Ca şi restul colegilor din programul Interkosmos, ei petrec aproximativ o săptămână pe orbită şi se reîntorc la bordul capsulei Soyuz 29 lăsând capsula Soyuz 31 pentru întoarcerea echipajului permanent (2 noiembrie 1978).

Documentar realizat de TVR despre zborul Soyuz 40

Rămaşi singuri pe staţie, Kovalyonok şi Ivanchenkov execută pentru prima dată manevra de schimbare a portului (reuşindu-se pentru prima dată cuplarea dublă a unei singure capsule la ambele porturi ale staţiei), mutând capsula Soyuz 31 de la sistemul de andocare din spate la cel frontal, făcând astfel loc cargoului Progress 4 care soseşte pe 6 octombrie 1978. Acum apar şi primele probleme la sistemul de menţinere a orientării staţiei.

A urmat misiunea Soyuz 32 - Vladimir Lyakhov şi acelaşi Valery Ryumin. Aceştia fuseseră lansaţi pe 25 februarie 1979 cu misiunea de a repara sistemul de propulsie (care suferise nişte scurgeri de combustibil în timpul misiunii Soyuz 31).

Conform calendarului Lyakhov şi Ryumin trebuiau să fie vizitaţi pe 3 aprilie de echipajul misiunii Soyuz 33 – Nikolai Rukavishnikov şi cosmonautul bulgar Georgi Ivanov, dar datorită unei defecţiuni la motorul principal al capsulei, aceştia nu au mai apucat să facă manevrele de andocare şi s-au întors de urgenţă pe Pământ.

Mai rău, pentru că exista suspiciunea ca motoarele lui Soyuz 32 să sufere de aceeaşi defecţiune ca cele ale expediţiei 33, agenţia rusă a decis să nu îi trimită pe cei 2 la bordul acestuia. Soyuz 32 a fost până la urmă încărcat cu resturile rezultate după repararea staţiei şi a fost comandat automat de la sol în timpul întoarcerii sale.

În aceste condiţii Lyakhov şi Ryumin au trebuit să aştepte la bordul staţiei până când următoarea misiune - Soyuz 34 (de asemenea una automatizată) a fost gata să îi înlocuiască - pe 13 iunie 1979, marcând astfel un nou record de 175 de zile petrecute în spaţiu pentru expediţia 3.

Soyuz 34 nu a fost însă nici ea lipsită de incidente pentru că în răstimpul cât a stat andocată de staţie aşteptând să îi returneze înapoi pe Pământ pe cei 2 cosmonauţi, cargoul Progress 7 a transportat ca încărcătură principală radiotelescopul KRT-10 ce cântarea 350 kg şi măsură pliat 0.5m. Echipajul de la bord a avut sarcina să desfacă pachetul şi să îl asambleze, apoi, după scoaterea sa în exteriorul staţiei şi realizarea cuplajului, să comande deplierea antenei (ce ar fi ajuns la un diametru de 10m). La depliere însă aceasta a rămas agăţată de portul din spate al staţiei, făcând imposibilă o altă andocare acolo. Pentru că o parte a învelişului extern al staţiei fusese deja afectat, pentru scurt timp s-a pus chiar problema abandonării ei şi a reîntoarcerii de urgenţă a celor 2 cosmonauţi. Centrul de la sol a decis totuşi să încerce prima dată remedierea defecţiunii şi după o ieşire în spaţiu de 83 de minute s-a reuşit într-adevăr desprinderea antenei. Deşi expuşi unei perioade mult mai îndelungate decât cea pentru care fuseseră trimişi acolo, cei doi au fost susţinuţi de la sol cu ajutorul a două cargouri Progress automate – respectiv misiunea 5 (lansată pe 14 martie 1979) şi misiunea 6 (15 mai 1979).

În compensaţie pentru incidentul Soyuz 33, Bulgaria a primit mai târziu (1988) un loc în cadrul zborului Soyuz TM 5 ce a vizitat staţia spaţială Mir. Zborul în cauză a transportat pe orbită 5 astronauţi : 3 ruşi, bulgarul Aleksandr Aleksandrov şi afganul Abdul Mohmand, primii din ţările lor care au ajuns pe o staţie spaţială.

Pe 19 decembrie 1979 staţia a fost gazda primului modul de tip Soyuz-T (cel care urma să înlocuiască în operare mai vechiul Soyuz), folosit la acea dată în mod automat fără echipaj uman.

Pe 29 martie 1980 un alt cargou Progress, numărul 8, a pregătit următoarea misiune - Soyuz 35 (9 aprilie 1980-3 iunie 1980), ce i-a avut la bord pe Leonid Popov (aflat la primul său zbor şi care mai târziu avea să îl însoţească pe Dumitru Prunariu) şi pe experimentatul deja Valery Ryumin. Acesta din urmă îl înlocuia pe cel care trebuia în mod normal să zboare - Valentin Lebedev, care suferise de curând un accident. Ei vor petrece în total 185 de zile pe orbita-un nou record pentru expediţia 4.

Au urmat cargoul Progress 9 (29 aprilie 1980) - ocazie cu care s-a instalat un sistem automat de pompare a apei din rezervoare (până atunci această operaţiune se făcea manual folosind canistre) şi misiunea Soyuz 36 (26 mai 1980 - 31 iulie 1980), ce i-a avut la bord pe Valery Kubasov din partea URSS şi Bertalan Farkas, devenit primul cosmonaut ungar. Kubasov şi Farkas au petrecut aproximativ o săptămână ca echipaj vizitator şi s-au întors pe Pământ la bordul capsulei Soyuz 35.

Pe 6 iunie 1980 Popov şi Ryumin au fost vizitaţi pentru 3 zile de a doua misiune Soyuz T - condusă de un echipaj uman, de această dată Yuri Malyshev şi Vladimir Aksyonov. Aproximativ o lună mai târziu, pe 1 iulie 1980, ei au primit noi rezerve de la sol sub forma cargoului Progress 10.

Pe 23 iulie 1980 se lansează expediţia Soyuz 37 ce îi transporta pe staţie pe Viktor Gorbatko şi Pham Tuan (primul cosmonaut vietnamez). Ei nu stau la bord decât o săptămână, întorcându-se pe Pământ cu ajutorul capsulei Soyuz 36. Soyuz 37 rămâne în continuare andocată staţiei Salyut 6.

În septembrie cei doi cosmonauţi ai expediţiei 3 dau comanda de rotire a staţiei Solyut 6 pentru a aştepta andocarea următoarei misiuni - Soyuz 38 ce îi transporta pe Yuri Romanenko şi Arnaldo Tamayo-Mendez din Cuba, aceştia din urmă reuşind să urce la bord pe 19 septembrie şi să petreacă 1 săptămâna în spaţiu.

Pe 30 septembrie staţia mai primeşte un colet de pe Pământ sub forma cargoului Progress 11.

Pe 11 octombrie 1980 Popov şi Ryumin părăsesc la rândul lor staţia la bordul lui Soyuz 37, încheind expediţia 4.

Pe 27 noiembrie 1980 al treilea vehicul Soyuz T se cuplează la staţia Solyut 6. La bord se aflau pentru prima dată 3 cosmonauţi - Leonid Kizim, Oleg Makarov şi Gennady Strekalov- expediţia 5. Ei au petrecut 13 zile pe orbită (până pe 10 decembrie 1980), timp în care în paralel cu experimente ştiinţifice au făcut lucrări de reparaţii la sistemul de control termic, la sistemul electric şi hidraulic al staţiei. De asemenea, pe 9 decembrie ei realizează o manevră de corecţie orbitală folosind cargoul Progress 11 care era ataşat la acea dată staţiei.

Pe 26 ianuarie 1981 al 12-lea cargou Progress vizitează staţia aducând necesarul de provizii.

Următoarea misiune cu echipaj uman – Soyuz T 4 condusă de Vladimir Kovalyonok şi Viktor Savinykh, durează între 12 martie 1981 şi 26 mai 1981. Expediţia 6 acumulează un total de 74 de zile pe orbită. Ei sunt vizitaţi între 23 martie 1981 şi 30 martie 1981 de echipajul Soyuz 39 - Vladimir Dzhanibekov şi Jügderdemidiin Gürragchaa (primul cosmonaut mongol).

În sfârşit, pe 15 mai începea misiunea dedicată României -  Soyuz 40. Kovalyonok şi Savinykh vor încheia expediţia a 4-a pe 26 mai 1981, atunci când se îmbarcă la bordul Soyuz T 4, capsula cu care veniseră şi abandonează definitiv staţia. Mai târziu, pe 19 iunie, aşa cum aminteam anterior, se realizează (controlat de la sol) cuplarea satelitului Cosmos 1267 la staţie şi încep procedurile de deorbitare.

Cum trebuie văzut aşadar zborul lui Dumitru Prunariu? Programul Interkosmos a fost o şansă unică (deocamdată) pentru o ţară emergentă cum era România (şi nu numai pentru ea) pentru a avea acces la tehnologiile de ultimă oră din domeniul spaţial - mai ales prin prisma relaţiilor politice destul de tensionate între România şi URSS. Chiar şi astăzi, la 30 de ani de la acel eveniment, doar câteva ţări stăpânesc domeniul zborului spaţial cu echipaj uman.

Deşi nesusţinut de un program naţional şi putând fi catalogat mai degrabă ca un eveniment mediatic de imagine (programul oferit de sovietici era standard de câteva zile pentru toţi cosmonauţii din afara URSS şi în scurta perioadă petrecută în spaţiu nu s-au putut efectua decât câteva experimente privind câmpul magnetic al Pământului şi o scurtă fereastră de observaţii vizuale asupra României aşa cum se vede din spaţiu - totul sub coordonarea Institutului de Ştiinţe Spaţiale, România neavând la momentul respectiv o agenţie spaţială), zborul lui Dumitru Prunariu rămâne în primul rând un simbol pentru români şi o reuşită personală deosebită pentru el, reuşită care îl plasează într-un cerc extrem de select al celor câţiva oameni care au avut şansa să vadă Pământul din spaţiu.

Dumitru Prunariu este astăzi, la vârsta de 58 de ani, preşedinte de onoare al agenţiei spaţiale române şi preşedinte al comisiei COPUOS a ONU (United Nations Committee on the Peaceful Uses of Outer Space).

Vizitaţi şi site-ul oficial al lui Dumitru Prunariu.