4 experimente ciudate care au șocat lumea întreagă

 În secolul al XIX-lea, electricitatea a devenit noua fascinație a oamenilor de știință. Privită la acea vreme ca o forță magică, demnă de studiat, electricitatea a ajuns să fie folosită în numeroase experimente ciudate. În speranța de a readuce la viață trupurile celor decedați, savanți excentrici au folosit cele mai bizare metode pentru a sfida cursul normal al naturii.

În 1818, o femeie de 20 de ani, pe nume Mary Shelley, și-a publicat sub pseudonim primul roman, intitulat Frankenstein sau Prometeul modern. Romanul spunea povestea cunoscutului savant nebun care a reanimat un cadavru și a creat un monstru.

Deși este vorba de o poveste, povestea lui Shelley nu diferă prea mult de ceea ce se petrecea în laboratoarele din secolele XIX și al XX. La acea vreme, mulți oameni de științăimportanți munceau din greu la experimente ciudate. Iată câteva dintre ele.

1. Experimente ciudate – Luigi Galvani, picioarele de broască și șocurile electrice

Reanimarea cu ajutorul curentului electric era o idee veche când Mary Shelley a început să-și scrie celebrul roman. Cu câteva decenii înainte, în 1780, marele om de știință italian Luigi Galvani observase un fenomen care acea să-l ducă pe calea unor experimente ciudate.

În acel an, Galvani era lector la Universitatea din Bologna. În acea epocă, oamenii de știință nu erau neapărat specializați, iar pe Galvani îl interesa totul. Era chimist, fizician, anatomist și filosof în același timp. Mai mult, părea să exceleze în toate.

 

Până în 1780, Galvani fusese deja șeful departamentului de obstetrică timp de peste 12 ani. Simultan, el făcuse vaste cercetări asupra văzului și auzului animalelor. Când în cele două domenii cercetarea a stagnat, Galvani și-a îndreptat atenția asupra picioarelor broaștelor.

Iată ce spune legenda care s-a țesut ulterior în jurul cercetărilor sale: Galvani tocmai jupuia partea inferioară a unei broaște, când bisturiul asistentului său a atins un cârlig de bronz din carnea broaștei. Deodată, piciorul a zvâcnit de parcă încerca să țopăie. Galvani a intrat la idei.

Savantul a publicat rezultatul acestor experimente ciudate în 1780, alături de o teorie nouă. Potrivit acestei teorii, mușchii cadavrelor conțineau un lichid vital, pe care Galvani l-a numit „electricitate animală”. El credea că fluidul electric rămas în picioarele animalului se reactiva la contactul cu electricitatea.

Această teorie a dat naștere unei adevărate polemici cu omul de știință Alessandro Volta. Deși confirmase inițial rezultatul experimentelor ciudate ale lui Galvani, ulterior Volta a negat teoria lansată de Galvani.

 

Un șoc electric era un șoc electric, susținea Volta. Pentru a demonstra asta, Volta a inventat o baterie electrică puternică. Cu ajutorul ei, a supus numeroase cadavre la șocuri electrice, pentru a dovedi că Galvani descoperise doar un simplu efect al curentului electric.

2. Experimente ciudate – Readucerea la viață a unui criminal spânzurat

Până când Volta să construiască primele baterii voltaice, Galvani era bătrân. Prea bătrân pentru a mai încerca să-și apere teoriile. Această misiune i-a revenit nepotului său, Giovanni Aldini, care nu s-a dat în lături de la experimente ciudate.

Pe 18 ianuarie 1803, un bărbat pe nume George Forster a fost spânzurat în Londra. Tribunalul îl găsise vinovat că își înecase soția și copilul într-un canal. Forster a murit repede și cadavrul a fost dus în laboratorul lui Giovanni Aldini.

Acesta se mutase în cartierul Newgate, pentru a se afla aproape de eșafodul amplasat acolo. Aldini a convocat rapid mai mulți studenți la medicină, dar și diverși curioși și a început să „lucreze” cu cadavrul.

 

Mai întâi, i-a mișcat membrele și l-a lovit în față, pentru a demonstra că Forster era într-adevăr mort. Apoi, a spălat urechile cadavrului cu apă sărată și a introdus bureți în ele, pentru a asigura conductivitatea. În final, a plasat câte un electrod la fiecare ureche și a dat drumul curentului electric.

„La prima trecere a curentului prin față, fălcile cadavrului au început să tremure. Mușchii din jur erau oribil de contorsionați și un ochi era deschis. În continuare, i-a fost ridicată mâna dreaptă. Pumnul i s-a strâns. Apoi, picioarele și coapsele i-au fost puse în mișcare”, povestea, oripilat, un reporter care a fost martor la demonstrație.

Celor care priveau li se părea probabil că Aldini îl readucea la viață pe criminal, un gând neliniștitor pentru mulți oameni. Îgrijorarea era atât de mare încât și guvernanții au ajuns să se întrebe despre ce era de făcut în cazul în care Forster ar fi fost înviat. Consensul a fost că criminalul ar fi trebuit spânzurat pentru a doua oară.

Aceste experimente ciudate ale lui Aldini deveniseră arhicunoscute în Londra, iar ideile unchiului său despre electricitatea animală începeau să pară credibile.

 

3. Andrew Ure, scoțianul care făcea experimente în public

Andrew Ure își termina studiile cam pe vremea în care Aldini experimenta cu cadavrele condamnaților. Ure era un tânăr om de știință scoțian, unul dintre acele genii care erau interesate de toate domeniile.

Ure tocmai absolvise universitatea și căuta un domeniu de studiu. Experimentele ciudate ale lui Aldini i s-au părut fascinante și s-a decis să le încerce și el.

În 1818, Ure avea deja un flux continuu de criminali proaspăt spânzurați pe care să lucreze. Marea Britanie nu ducea lipsă de execuții. Existau aproximativ 300 de infracțiuni pedepsite cu moartea, așa că Ure era foarte ocupat.

Spre deosebire de cercetătorii de astăzi, lui Ure îi plăcea ca acele experimente ciudate să fie privite de o mulțime de oameni. Aceste spectacole publice sinistre i-au adus reputația unui „vrăjitor” al științei. Precum Aldini, el se specializase în aplicarea șocurilor electrice pe diferite părți ale corpului, pentru a le face să se miște.

La fel ca în cazul lui Aldini, validitatea științifică a experimentelor era îndoielnică. Asta pentru că Ure nu părea să răspundă unor întrebări anume prin experimentele sale. Totuși, se pare că ele erau înfricoșătoare:

 

„Fiecare mușchi din corp a fost imediat agitat de mișcări convulsive. Acestea semănau cu tremuratul violent cauzat de frig… Când a mutat al doilea electrod de la coapsă la călcâi, piciorul a zvâcnit cu violență. Aproape că a doborât un asistent, care încerca să oprească mișcarea. Cadavrul a făcut și mișcările asociate respirației, prin stimularea nervului frenic și al diafragmei.

Când a fost acționat nervul supraorbital, fiecare mușchi al feței a început o mișcare înspăimântătoare: furie, spaimă, disperare, angoasă și zâmbete sinistre. Toate și-au arătat expresiile hidoase pe fața criminalului. În acest punct, mai mulți spectatori au părăsit cu oroare sau dezgust încăperea și un gentleman a leșinat.”

Până la urmă, experimentele ciudate ale lui Ure au luat sfârșit. Biserica voia să-l oprească cu forța, dacă nu înceta să cheme diavolii în laboratorul său. Cu timpul, Ure a renunțat la eforturile de reanimare.

4. Experimente ciudate – tentative din secolul XX

Munca oamenilor de știință care au studiat relația dintre organisme și electricitate a fost lăsată deoparte după 1820. Până și Ure își abandonase munca, ocupându-se apoi de alte domenii și alunecând tot mai mult pe panta religioasă.

Însă lucrurile au luat o nouă turnură în Rusia secolului XX. La începutul anilor ’20, un om de știință rus cerceta din nou acest domeniu. De data aceasta, aceste experimente ciudate au dat și rezultate.

 

Cercetătorul rus Serghei Brukhonenko a inventat o pompă primitivă inimă-plămân, denumită autojector. Acestea există și astăzi, iar modelul lui Brukhonenko era în esență corect. Dar felul în care l-a testat este sinistru.

Într-unul din primele sale experimente ciudate, Brukhonenko a decapitat un câine și l-a conectat imediat la mașina sa. Angrenajul scotea sângele din vene și îl trecea printr-un filtru, pentru oxigenare. Conform raportului său, Brukhonenko a ținut în viață capul tăiat al câinelui pentru mai mult de o oră și jumătate.

Apoi, cheagurile de sânge formate dus la decesul câinelui. Aceste experimente ciudate au fost documentate în filmul din 1940 ”Experimente în reanimarea organismelor”.

 

Deși încă nu se reușise reanimarea, scopul declarat al savantului rus era să-i reanimeze pe toți soldații căzuți pentru patrie.

 

Potrivit Comitetului Sovietic al Științei, Brukhonenko ar fi reușit s-o facă în 1930. Savantului i s-ar fi încredințat cadavrul unui bărbat care se sinucisese în urmă cu câteva ore. Brukhonenko l-ar fi conectat la autojector și i-ar fi injectat un amestec de chimicale în sânge, în timp ce cavitatea toracică era deschisă.

Membrii echipei lui Brukhonenko au susținut că ar fi reușit să pornească din nou inima bărbatului. Povestea spune că au reușit să obțină un ritm cardiac stabil. Apoi, decedatul ar fi început să mârâie, moment în care oamenii de știință s-au speriat și au oprit experimentul. Bineînțeles, nu vom ști niciodată dacă această poveste este adevărată sau nu.