Ce se va întâmpla cu oceanele Terrei?

Cel mai mare ecosistem al planetei: Oceanul Planetar. Acoperă aproximativ 71% din suprafaţa Terrei. A fost divizat de geografi în câteva oceane şi mai multe mări. Este principalul component ale hidrosferei Terrei. Este un factor-cheie al ciclului carbonului şi oxigenului, fără de care nu ar fi posibilă viaţa aşa cum o cunoaştem. Influenţează decisiv clima şi activităţile omului. Este imens, aproape inimaginabil, cu volumul său de aproape 1, 3 miliarde kilometri cubi. Este casa, habitatul ideal pentru aproximativ 230.000 specii de vieţuitoare descoperite şi pentru multe altele pe care ştiinţa nu a apucat încă să le cunoască. Cu aceste date, nu putem să nu ne punem întrebări asupra viitorului său, al viitorului Oceanului Planetar, în contextul exploatării, poluării şi tuturor presiunilor exercitate de omenire la adresa sa.

Acidifierea: extremă urgenţă !

Totul a început de la un experiment ştiinţific demarat în urmă cu 3 ani de către Verena Tunniclife, biolog marin specializat în studierea animalelor nevertebrate care trăiesc în mediile marine cu aciditate crescută. Ape cu asemenea condiţii sunt cele care scaldă Vulcanul Eifuku din apropierea Insulelor Mariane, Oceanul Pacific. Apele de aici sunt atât de acide şi au un efect atât de dur asupra tuturor vieţuitoarelor din împrejurimi, încât specialiştii susţin că toate condiţile fizico-chimice din acest biotop marin extrem de original re-crează cumva, la scară mică, pe cele din apele marine planetare ale viitorului, dacă în care nivelul CO2 generat de activităţile umane va continua să crească în acelaşi ritm alarmant.

Spre surpriza cercetătorilor, cochiliile moluştelor colectate în apele din jurul acestui vulcan, erau atât de subţiate şi fragile, încât deveniseră aproape transparente, iar oamenii de ştiinţă puteau vede prin ele organele interne ale scoicilor şi melcilor marini. Compoziţia chimică a apelor acide din zonă a făcut ca moluştelor să le fie aproape imposibil să depună îndeajuns de mult carbonat de calciu extras din apă pentru a-şi forma cochilii complete. Comparate cu cochiliile aceloraşi specii, dar care fuseseră colectate în alte zone, cochiliile din Eifuku au doar jumătate din grosimea şi greutatea acelora.

Marele semn de întrebare apare de-abia acum. Condiţiile apelor care scaldă coastele Vulcanului Eifuku au rămas neschimbate de milenii, lăsând un interval de timp suficient de mare pentru ca vietăţile de aici să se poată adapta natural la aciditatea apelor.
Însă majoritatea oceanografilor sunt convinşi că, în zilele noastre, nivelul de CO2 se va mări atât de rapid şi va duce la schimbarea compoziţiei chimice a apelor Oceanului Planetar într-un ritm atât de alert, încât vieţuitoarele din prezent nu vor avea pur şi simplu timp să se adapteze noilor condiţii de viaţă.

Exemplul apelor din Eifuku nu este deloc unul singular: începând cu apele care scaldă ţărmurile Insulei Tatoosh din Pacificul de nord-vest şi coborând până la Marea Barieră de Corali din dreptul Australiei, apele oceanului devin din ce în ce mai acide. Datele obţinute din analiza recentă unor mostre extrase din ţesuturile crustaceelor planctonice, ale aricilor de mare, caracatiţelor, coralilor, peştilor şi altor vieţuitoare marine, sugerează că acestea cresc, se dezvoltă şi se reproduc tot mai dificil. Dacă acidifierea oceanului continuă în acelaşi ritm, pescuitul comercial va deveni o amintire în scurt timp, iar miliarde de oameni vor suferi de foame.

Păstraţi pH-ul cât mai ridicat!

Conform tuturor datelor coroborate, Oceanul Planetar a absorbit peste 118 miliarde tone de carbon în decursul ultimilor 200 ani, adică de la începutul Revoluţiei Industriale. Pornind de la aceste date, o echipă internaţională de studiu, condusă de oceanograful Cristopher Sabine din cadrul Pacific Marine Environmental Laboratory, a calculat că, în fiecare secundă din intermediul unei zile, oceanele absorb aproximativ 300 tone de dioxid de carbon din atmosferă.

Odată ajuns în apa sărată a oceanelor, dioxidul de carbon se transformă în acid carbonic, proces chimic care duce la scăderea valorii pH-ului apei. Cu cât aceste valori scad mai mult, cu atât apa devine mai acidă. Pentru a ne face o părere cât mai clară asupra fenomenului, merită amintit că pH-ul laptelui proaspăt este de circa 6,7, iar al sucului de lămâie este de 2, 4. Iar dacă nivelul dioxidului de carbon din atmosferă creşte, oceanele devin automat tot mai acide, procesul fiind unul inevitabil.

În decursul ultimilor 600.000 ani (mai puţin ultimele două secole), apa Oceanului Planetar a păstrat o valoare relativ constantă a pH-ului, aproximativ 8,2. Cu toate acestea, începând de prin anul 1800, pH-ul a scăzut până la valoarea de 8,1. Pare o modificare minoră, dar schimbarea resimţită de vieţuitoare este una substanţială. Fenomenul este îngrijorător, căci, conform ultimelor estimări ale specialiştilor, pH-ul Oceanului Planetar va scădea până la valoarea de 7,8 la sfârşitul secolului actual.

Scăderea pH-ului deja afectează un număr considerabil de organisme, cum ar fi scoicile de pe coasta de nord a Atlanticului, iar cercetătorii Universităţii din Goteborg au descoperit că apele acide duc în mod direct la scăderea ratei fertilităţii aricilor de mare cu până la 25%, ceea ce poate duce la afectarea serioasă a lanţului trofic unde sunt prezente şi aceste vieţuitoare.

Unele specii de moluşte şi alge au avut de beneficiat din urma acestui fenomen, efectivele lor crescând necontrolat, deci impactul general al acidifierii apelor este imprevizibil.
Dar dezastrul pare că este de-abia la început.

Cercetătorii australieni care au analizat recent planctonul din apele Antarcticii şi l-au comparat cu resturile de plancton fosilizat din sedimentele marine de acum 50.000 ani au avut încă o surpriză. Una deloc plăcută.
Învelişul creveţilor care alcătuiesc zooplanctonul actual este cu 30-35% mai subţire şi mai uşor decât al celor care au trăit în urmă cu 50.000 ani. Încă o dovadă a faptului că zooplanctonul actual nu poate absorbi îndeajuns de mult carbonat de calciu.

Pericolul zonelor hipoxice

Ca şi cum oceanul viitorului nu era îndeajuns de ameninţat de pericoul acidifierii apelor, la orizont se prefigurează încă o problemă: expansiunea hipoxică.
Acest fenomen îşi trage numele de la zonele hipoxice (zone din oceane unde apa are un nivel al oxigenului atât de scăzut, încât acolo nu pot trăi majoritatea speciilor de peşti sau moluşte).

Zonele hioxice au apărut exclusiv în urma activităţilor antropice cu mare impact negativ asupra naturii.
Ele se formează îndeobşte la gurile de vărsarea ale marilor fluvii în mări şi oceane.
Acolo, fertilizatorii chimici produşi de oameni şi ajunşi în apele fluviilor după ce s-au scurs din sol ajung în apa marină, ceea ce duce la fenomenul de înflorire algală cunoscut sub termenul de eutrofizare. Explozia algală duce la scăderea cantităţii de oxigen din apă, oxigen consumat de un număr de alce mai mare decât poate suporta biotopul respectiv.

Nu se cunoaşte încă efectul extinderii zonelor hipoxice asupra zonelor anoxice deja existente în apele de mare adâncime. Zone anoxice cuprind mari mase de apă unde nu există oxigen, şi unde trăiesc un număr restrâns de specii. Pe baza ultimelor cercetări, apele anoxice de mare adâncime sunt situate în estul Pacificului şi nordul Oceanului Indian.

Odată cu încălzirea accelerată a apelor Oceanului Planetar, acestea pot dizolva tot mai puţin oxigen, iar zonele hipoxice vor creşte continuu.
Specialiştii estimează că fenomenul este din ce în ce mai vizibil în apele de coastă din Peru, Chile, India şi California. Spre deosebire de fenomenul acidifierii apelor, scăderea nivelului oxigenului este un proces mai lent, ale cărui efecte vor fi resimţite pe deplin peste câteva mii de ani, din simplul motiv că apele Oceanului Planetar se încălzesc mult mai greu, comparativ cu masele de aer de deasupra uscatului.
Odată cu scăderea nivelului oxigenului, Oceanul Planetar nu va mai fi capabil să ofere medii propice vieţii pentru majoritatea speciilor de vieţuitoare.

Situaţia poate deveni extrem de gravă, dacă luăm în consideraţie faptul că scăderea drastică a concentraţiei oxigenului din oceane ar fi fost una din cauzele majore care au provocat marea extincţie a speciilor din perioada Permiană, acum 250 milioane ani.

Singura măsură viabilă pentru a stopa aceste fenomene negative ar încetarea totală a utilizării combustibililor fosili în decursul a maximum 30 de ani de acum încolo, după cum consideră majoritatea experţilor în domeniu.
Altfel, oceanul viitorului va fi unul lipsit de viaţă. Iar asta va duce la probleme majore pentru întreaga omenire.

Sursa:descopera.ro