Ce sunt aceste mici gângănii și sub ce lupă le vedem mai bine?

 1.

 

Dl Cătălin Cioabă a făcut recent un lucru fundamental: s-a dus la raftul cu teze de doctorat și a început să le citească (Cu cărțile pe față, 6 mai 2019). Odată ajuns la raft, el se va fi întrebat: „Ce sunt aceste mici gângănii și de ce se retrag așa când mă apropii de ele?” Se vede pus în dificultate, căci el ar dori „să facem accesibile online toate tezele de doctorat de la facultatea noastră” – dar iată că ele par grăbite să se replieze în umbra odihnitoare a raftului. Un coleg de breaslă, dl Mihai Maci, a făcut și el un lucru fundamental: a descris mediul lor de proliferare, cultura în care se dezvoltă aceste organisme (Cum produce școala plagiatori, 3 mai 2019). El speră să poată fi conturat „un teritoriu paralel şi necontaminat” – deși, probabil, doar provizoriu, întrucât e mai probabil că „nici un fel de «măsuri» nu duc la nimic”. Amândoi, cu autentică vocație de „biologi” fenomenologi, au dus cunoașterea acestor forme de viață un pas mai departe.

 

Totuși, din contribuțiile lor, precum și din altele publicate în același loc (dar pe care nu le mai pomenesc) reiese un scepticism puternic la adresa ideii că sistemul se poate reforma din interior. O poate face, a și făcut-o și o va mai face, dar mulți simt că ritmul este dezamăgitor de lent. Dar care este, în genere, reacția cea mai eficientă acum, în lumea noastră, atunci când instituțiile nu se schimbă, sau când se schimbă prea lent? Desigur, protest, exprimarea opiniei, luare de poziție. Și nu oricum, ci pentru a propune noi căi de acțiune.

Să mai facem, deci, un pas. Ce înseamnă să acționezi împotriva imposturii în domeniul disciplinelor umaniste? Și încă din afara instituțiilor, ocolind mecanismele lor înțepenite (ambele – și cel de perpetuare a erorii, și cel de corectare a ei). Care să fie acea formă de rezistență la sistem, care nu-și propune să distrugă instituțiile, doar să le facă mai bune? (Pentru a nu fi exclus, marginalizat, linșat chiar la locul exercitării profesiei tale.) Ce activism e posibil în domeniul scrierii și al scrierilor? Ei bine, răspunsul survine firesc: să scrii! Să scrii despre operele în cauză comentarii critice. Să scrii în formă organizată, cu apariții constante și cu „acoperire” națională. Să scrii despre acele teze, bune sau rele, într-o viitoare și foarte necesară Revistă a Doctoratelor din România.

 

Dl Maci întrevede și el o soluție oarecum asemănătoare, atunci când vorbește despre „o bună revistă de recenzie a lucrărilor cu adevărat semnificative”. Dar toate sunt semnificative: cele bune, cele rele și cele inclasabile. Erorile și pattern-urile lor de manifestare merită prezentare și evaluare atentă. Pentru a putea fi pe viitor recunoscute și evitate. Lucrările valoroase merită deopotrivă prezentare și evaluare atentă. Pentru a putea învăța din modele. Chiar și lucrările inclasabile merită prezentare și evaluare atentă. Pentru a înțelege mai bine natura și sensul obținerii doctoratului, care este, cred, debutul ca egal într-o comunitate a specialiștilor.

 

Să editezi o revistă a doctoratelor – o revistă științifică – înseamnă să publici sistematic recenzii ale lucrărilor de doctorat după ce au trecut de ultima validare, chiar și după ce ministrul a semnat ordinul de acordare a titlului de doctor. De fapt, nu „chiar și după”, ci tocmai pentru că s-a încheiat acest proces pe linie instituțională. Acum, doctorii în științe sunt egali cu colegii lor din comunitatea științifică din care au dorit să facă parte. Acum, lucrările de doctorat au o viață a lor independentă în microcosmosul domeniului lor de specialitate. Sunt scoase din contextul universității, uneori un context fertil, încurajator, care facilitează explorarea corectă a ideilor, alteori un context care te lasă să navighezi în derivă, un mediu ambiguu, dacă nu chiar deviant și mistificator. După validare, tezele de doctorat se aseamănă mai degrabă unor organisme (sigur, nu chiar gângănii – am exagerat) ce se dezvoltă independent de cei care le-au conceput. Au viața lor, care este viața ideilor – în măsura în care sunt organisme purtătoare de idei.

 

Îmi dau seama, desigur, că această reprezentare vine în răspăr cu percepția obișnuită. Pentru cei mai mulți, teza de doctorat este un efort pentru obținerea unei validări, a unui certificat. Odată obținut „atestatul”, efortul este răsplătit. Cum să-l mai pui în discuție? Ce să mai pui în discuție, când efortul a fost validat? Și cui ar folosi aceasta? În această viziune, teza de doctorat este o expunere ultimativă, care comandă supunere publicului (știutor sau neștiutor). O spunere dincolo de care nu mai există respunere. O poveste care nu mai poate fi repovestită. Un aspect încheiat, nu un organism cu evoluție independentă.

 

Totuși, multe lucrări de doctorat sunt publicate și, odată ce iau forma cărților, nu mai miră pe nimeni că au o dezvoltare autonomă, lucru care se vede, de exemplu, atunci când sunt evaluate sub forma unor recenzii publicate în revistele de specialitate. În lumea germană, acesta este traseul standard: tezele de doctorat sunt de regulă publicate (iar lucrările de licență sunt de regulă preluate în catalogul bibliotecilor facultăților). Aceste lucrări ies din laboratorul universității, unde se presupune că au fost suficient de bine testate, pentru confruntări mai mult sau mai puțin așteptate. În același spirit se înscrie și ideea de a recenza tezele de doctorat din România, într-o formă sistematică și continuă. Odată ce părăsesc mediul controlat din universitate, pentru aceste lucrări nu mai pot vorbi decât conținutul și autorul lor, într-un dialog al egalilor.

 

2.

 

Acum 7-8 ani a luat amploare dezbaterea despre plagiate. În focus erau mai tot timpul cazuri mai mult sau mai puțin clare de plagiat (în detrimentul altor abateri pentru care opinia publică avea mai puțin apetit). Erau, mai ales, cazuri care aduceau în prim-plan demnitari sau persoane cu funcții de conducere la diferite universități din țară (cu dezavantajul de a ignora partea din aisberg care nu se vedea). Un site inițiat de un cercetător din străinătate (integru.org/ro) a recenzat, în decurs de aproape un an, zece cazuri de plagiat din universitățile românești. Acest experiment, care s-a derulat din august 2012 până în mai 2013, ar putea ilustra ideea de recenzare intercolegială pe care am propus-o mai sus. În discuțiile pe care le-am avut cu inițiatorii acelui experiment, am pledat și eu, încă de la început, pentru ideea de a prezenta cazurile de transgresare a bunelor practici în cercetare prin prisma opiniilor informate ale specialiștilor din domeniu. Cu alte cuvinte, fiecare caz urma să fie atent documentat, însoțit de materialele relevante în format pdf, pentru a fi apoi adnotat cu recenzii prin care specialiști din domeniu evaluau dacă și în ce măsură se poate vorbi de vreo abatere (în speță, plagiat). Cazurile nu erau prezentate ca și cum ar fi fost suficient să fie prezentate, ca și cum magnitudinea devierii de la bunele practici ar fi vorbit de la sine. Abaterile erau denunțate pe baza recenziilor scrise de specialiștii. Fiecare caz era însoțit de 3 până la 7 recenzii. Autorii recenziilor sunt profesori și cercetători care la acea vreme lucrau în instituții de învățământ și cercetare din străinătate. Din 41 de autori care au recenzat cele zece cazuri de plagiat, 18 sunt din SUA și 13 din Marea Britanie. Alții sunt din Canada, Germania, Elveția, Suedia. Doar 3 apar cu afiliere la instituții academice din România.

 

Integru.org a reprezentat o formă de activism în domeniul evaluării cercetării, un veritabil exemplu de „grassroots movement”. Este posibil un astfel de experiment aici, cu contribuții semnate de profesori care lucrează în România? Dată fiind starea de interdependență din catedre, universități și institute de cercetare, este posibilă o autentică recenzare intercolegială? Chiar este adevărat că alții, de prin tot felul de colțuri ale lumii, sunt mai potriviți să ne facă treaba? E doar o problemă de „optică”, sunt „lupele” lor mai bune, măresc mai bine și fac să se vadă mai bine acele vietăți?

 

3.

 

Eu cred că este și posibilă și necesară o autentică recenzare intercolegială, iar ideea unei reviste dedicată doctoratelor este doar o formă posibilă printre multe alte variante imaginabile. Cred, mai ales, că nu trebuie să privim spre Occident ca spre unica salvare. Dar efortul și precauțiile cerute sunt colosale.

 

În primul rând, o Revistă a Doctoratelor din România trebuie să permită acces liber oricui propune spre publicare o recenzie care se dovedește onestă și la obiect. (Cum dovedește aceasta, las deocamdată în afara discuției.) Pare de la sine înțeles, dar dificultățile abia încep. O astfel de întreprindere trebuie să evite să devină un instrument prin care se plătesc polițe sau se construiesc și ruinează alianțe. Despre o teză de doctorat e suficient, în acest stadiu, să fie cunoscute titlul și autorul. Și să fie disponibilă oricui. O recenzie onestă nu are nevoie să intre în detalii referitor la membrii comisiei, la procesul susținerii tezei, la suișurile și coborâșurile aspirantului, la strădaniile sau lâncezeala care au contribuit la produsul final. Un recenzent onest vorbește despre plusurile și minusurile unei cercetări – atât. Fără presiunea de a fi exhaustiv, fără tentația de a apela la autoritate, fără intenția de a expune abateri, fără digresiuni caracteriale. Fără vreun „interes” altul decât de a plasa o contribuție la locul potrivit.

 

În al doilea rând, o revistă despre tezele de doctorat nu are nevoie de vreun Gremium sau vreo personalitate marcantă care să gireze experimentul și să se îngrijească de probitatea lui morală. Amintiți-vă că vorbim despre o comunitate a egalilor. La nivelul de bază („grass roots”), la prima poartă de acces, nu există un primus inter pares. Să ne gândim ce s-ar putea întâmpla dacă recenziile ar fi publicate abia după ce și-ar da girul un sfat al înțelepților. S-ar transforma într-o instituție care face fățiș concurență universităților. Mai rău, ar putea deveni un CNSAS al doctoratelor. Recenziile ar fi atunci un fel de certificate de (ne)colaborare cu etica cercetării și cu bunele ei practici. Iar clubul restrâns de justițiari s-ar decupla și mai mult de la viața comunității.

 

În al treilea rând, trecerea în revistă a doctoratelor este doar o piesă într-un puzzle. Imaginea completă o vom avea atunci când va putea fi evaluată mai rapid și mai la obiect o întreagă colecție de articole și cărți produse de comunitatea românească de profesori și cercetători. Unele au un rol fundamental în procesul de promovare profesională, se știe, dar nu aceasta trebuie să fie miza revistei. Este util să avem o reprezentare despre valoare și nonvaloare altfel decât doar prin numărul (uneori irelevant) de citări. Iar această revistă a doctoratelor este o piesă dintr-un puzzle mai mare și în alt sens: recenziile pot aduce lumină asupra unor practici, interpretări, metode, instrumente de cercetare aflate la limita acceptabilului. Este vorba de acea „zonă gri”, care cu greu poate fi reglementată de vreun cod de etică a cercetării. Deseori, graba de a finaliza o cercetare și de a publica vine cu costul unor gafe de concepție și de metodă despre care se poate scrie în scop pur terapeutic.

 

Am spus mai sus că recenzarea intercolegială nu trebuie să pornească de la dorința de a expune abateri. Unii ar putea vedea astfel de recenzii ca o ocazie de a declanșa cercetări ale vreunei comisii de etică. Ar vedea poate în recenziile lor adevărate rapoarte de experți care să fie luate în seamă la o viitoare analiză a vreunei sesizări. Este posibil să fie luate în calcul în acest fel chiar și în absența intenției. Dar un recenzent detașat ar putea să observe doar en passant, ca pe o curiozitate, faptul că anumite pagini corespund prea mult cu alte pagini, astfel că, la drept vorbind, contribuția originală a autorului nu prea mai este originală. Nici n-ar avea nevoie să numească infamul cuvânt (plagiat). Ar putea să lase cititorului privilegiul să judece valoarea operei prin plasarea ei corectă în context. Și ar evita chiar și complicații juridice.