Homo Sapiens - apariţie şi evoluţie (1)

În primul articol din seria dedicată speciei Homo sapiens vorbim despre posibilele direcţii de evoluţie a speciei umane, despre originea lui Homo sapiens, precum şi despre clasa Homo, din care face parte Homo sapiens. Pentru detalii, citiţi articolul...

 

Homo sapiens (în latină, omul înţelept) reprezintă specia căreia îi aparţin toţi oamenii moderni. Homo sapiens este una dintre speciile grupate în clasa Homo, însă este singura care nu a dispărut. Numele Homo sapiens a fost folosit în 1758 de către părintele clasificării biologice moderne, Carolus Linnaeus. Se ştia de mult timp că oamenii se aseamănă din punct de vedere fizic cu primatele mult mai mult decât orice alte organisme vii cunoscute, dar pe atunci clasificarea fiinţei umane laolaltă cu restul fiinţelor vii era un act de mare îndrăzneală. Linnaeus, preocupat exclusiv de asemănările din structura corpului, s‑a confruntat doar cu problema deosebirii lui Homo sapiens de maimuţe (gorile, cimpanzei, urangutani şi giboni), care diferă de oameni prin numeroase trăsături corporale şi cognitive. (Tratatul lui Charles Darwin privind evoluţia, Despre originea speciilor, va apărea 101 de ani mai târziu.)

De la Linnaues încoace au fost descoperite foarte multe fosile. Această arhivă conţine numeroase specii dispărute care sunt mult mai înrudite cu omul decât primatele actuale şi se pare că erau mai asemănătoare cu noi şi din punct de vedere comportamental. Călcând pe urmele strămoşilor noştri în trecutul îndepărtat, apare întrebarea ce se înţelege prin cuvântul om. Homo sapiens este uman prin definiţie, pe când maimuţele, nu. Dar membrii familiei umane dispărute (hominine), care în mod clar nu erau identici nouă, totuşi erau foarte asemănători cu noi? Nu există nici un răspuns definitiv la această întrebare. Deşi despre evoluţia umană se poate spune că a implicat toate speciile înrudite mai mult cu noi decât cu maimuţele, adjectivul uman este folosit doar cu referire la noi înşine şi la alţi membri ai genului Homo (H. erectus, H. habilis). Din punct de vedere comportamental, doar despre Homo sapiens se poate spune că este „pe deplin uman“, însă chiar definiţia lui Homo sapiens este o problemă în dezbatere. Unii paleoantropologi extind durata acestei specii cu mult înapoi în timp şi includ multe fosile diferite anatomic pe care alţii preferă să le repartizeze altor specii dispărute diferite. Pe de altă parte, mulţi paleoantropologi, care doresc să aducă studiul hominizilor în rând cu cel al altor mamifere, preferă să îi atribuie lui Homo sapiens doar acele forme fosilizate care intră în spectrul anatomic al speciilor aşa cum există astăzi. În acest sens, Homo sapiens este foarte recent, apărând probabil în urmă cu mai puţin de 150 000 de ani.

 

DIRECŢII POSIBILE ÎN EVOLUŢIA LINIEI UMANE

Înainte de 1980, se credea că fosilele de hominizi puteau fi identificate distinctiv cu o vechime de 14 la 12 milioane de ani. Cu toate acestea, în anii 1970, geneticienii au introdus utilizarea de ceasuri moleculare pentru a calcula cât timp au fost separate speciile de un strămoş comun. Conceptul de ceas molecular se bazează pe o presupusă regularitate în acumularea de mici schimbări în codurile genetice ale oamenilor şi ale altor organisme. Utilizarea acestui concept împreună cu o reanaliză a arhivei de fosile a mutat perioada estimată a rupturii evolutive între maimuţe şi strămoşii omului cu aproximativ cinci milioane de ani în urmă. De atunci, datele moleculare şi un număr constant de noi fosile hominide a trimis înapoi în timp primii presupuşi strămoşi hominizi cu cca 8–7 milioane de ani.

 

ORIGINE

Cel mai vechi candidat la statutul de hominid este Sahelanthropus tchadensis, identificat pe baza unui craniu din Ciad, Africa nord‑centrală. Clasificat în 2002, acest specimen este datat cu 7–6 m.a.u. Semnul distinctiv al clasei Hominine este în general considerat a fi deplasarea în poziţie verticală, pe două picioare (bipedalism terestru). Craniul lui S. tchadensis nu indică în mod cert dacă această specie avea respectiva trăsătură, deşi poziţia destul de orientată spre faţă a lui foramen magnum (gaura prin care coloana verticală iese din cutia craniană) ar putea sugera o postură verticală obişnuită. Aspectul cel mai remarcabil al acestui craniu este structura lată şi aplatizată a feţei – ceva asociat anterior cu hominizii mult mai recenţi – împreună cu o cutie craniană mai mică, de forma celei a maimuţei. Acest specimen are, de asemenea, caninii mici în comparaţie cu cei ai maimuţelor, aliniindu‑se astfel cu hominizii, din punct de vedere funcţional. Nu s‑a ajuns încă la un acord în ce priveşte locul acestuia în arborele genealogic al omului (sau mai exact „arbustul genealogic“), dar, chiar dacă este vorba de un hominid, este foarte puţin probabil să fie un strămoş direct al lui Homo sapiens.

 

Homo Sapiens
Credit: www.primates.com

 

Sahelanthropus pune accent pe un model evolutiv care pare să fi fost o caracteristică a familiei Hominine încă de la început – model care îl aliniază cu ceea ce se observă în majoritatea grupurilor de mamifere cu evoluţie de succes. Evoluţia omului, se pare, a fost un proces constant de încercări şi erori. Din punct de vedere istoric, acest proces a fost considerat o serie mai mult sau mai puţin directă de aşa‑numite îmbunătăţiri în cadrul unei singure linii, care a culminat în cele din urmă cu imaginea „şlefuită“ a omului modern. Oricât ar fi de măgulitoare această imagine pentru eul nostru, ea este destul de eronată. De fapt, evoluţia umană a fost de‑a lungul întregii sale istorii o chestiune de experimentare, noi specii ivindu‑se constant, fiind aruncate în arena ecologică pentru a concura şi cel mai adesea dispăreau. Privită în acest fel, noi suntem mai degrabă ultima crenguţă supravieţuitoare într‑un arbust ramificat, vast şi complicat, decât ocupantul unic al unei culmi, pe care s‑a urcat cu greu şi, într‑un fel, oarecum meritat.

Fosilele descoperite la începutul anilor 1990 au început să ofere indicii despre complexitatea arbustului hominid în cele 3 milioane de ani care au trecut de la apariţia lui Sahelanthropus. Trei alte genuri noi ale primilor hominizi (Ardipithecus, Orrorin şi Kenyanthropus), ce datează de acum 6–3 milioane de ani, au fost recuperate din Kenya şi Etiopia. În plus, în a doua jumătate a sec. XX, noi specii au fost adăugate genurilor de mult stabilite, Australopithecus şi Paranthropus, ambele cunoscute din siturile din Africa de Sud şi Est. Această primă diversificare a hominizilor, ai cărei ultimi supravieţuitori au trăit acum cca 1,5 milioane de ani, a creat o clasă destul de variată. În general, aceştia erau mici de înălţime, cu dinţi mari pentru mestecat şi canini mici (uneori foarte mici). Aveau cutii craniene mici (ca la maimuţe) şi feţe destul de proeminente. Datorită acestor proporţii ale craniului asemănătoare maimuţei, nu este de mirare că mulţi paleoantropologi i‑au caracterizat pe aceşti hominizi drept „maimuţe bipede“. Dacă erau într‑adevăr bipede, există în anatomia lor trăsături structurale importante, dar subtile, care arată că mergeau diferit faţă de noi.

Două dintre cele mai reuşite exemple de astfel de fiinţe sunt „Ardi“, un hominid din specia Ardipithecus ramidus din Aramis, Etiopia, şi faimoasa „Lucy“, un hominid din specia Australopitechus afarensis din Hadar, Etiopia. Scheletul lui Ardi, care este 50% complet, datează de acum 4,4 milioane de ani. Forma pelvisului şi a picioarelor sugerează deplasarea bipedă. Cu toate acestea, alte elemente ale scheletului indică faptul că petrecea o mare parte din timp căţărându‑se în copaci. În schimb, scheletul lui Lucy este 40% complet şi datează de acum 4,2 milioane de ani. Pelvisul lui Lucy este mult mai asemănător cu al omului, iar forma articulaţiei genunchiului sugerează că mergea în poziţie verticală într‑o manieră asemănătoare omului modern. Aceste fosile, împreună cu câteva urme de paşi puţin mai vechi, descoperite la Laetoli, în Tanzania, dovedesc că primii hominizi erau bipezi, adoptând poziţia verticală când erau pe sol. Totuşi, ei mai păstrau trăsături ale strămoşilor care trăiseră în copac, în special braţele lungi, picioarele scurte, umerii înguşti şi palmele şi tălpile lungi, cu care puteau apuca. Toate aceste trăsături i‑ar fi făcut nişte erbivori agili printre ramurile copacilor, unde şi‑ar fi căutat mâncare pe timpul zilei şi se adăposteau noaptea, cu toate că se deplasau pe două picioare când erau pe sol. Mediile în care au trăit aceşti hominizi sugerează că încă se simţeau în largul lor în pădure şi erau foarte activi la marginea pădurii şi în zonele unde pădurea se rărea şi forma o savană – un areal care se extindea în habitatul lor african, după 7 milioane de ani când clima fusese mai uscată şi mai sezonieră.

 

CLASA HOMO

Este dificil de spus cât interacţionau primii hominizi. În plus, deşi aceste forme antice au fost clar membri ai aceluiaşi grup mai mare, este greu de distins exact în ce fel oricare dintre ele ar putea avea legătură cu speciile ulterioare, din cauza fosilelor incomplete sau a interpretărilor diferite ale aceluiaşi indiciu. Homo ar fi putut apărea încă de acum cca 2,5 milioane de ani, deşi arhiva din această perioadă este extrem de incompletă. Mai multe fosile incomplete sau rupte, din perioada cuprinsă între cca 2,5 şi 2 m.a.u., au fost plasate în categoria Homo timpuriu, în timp ce fosile puţin mai recente din defileul Olduvai, Tanzania, dar şi din altă parte, au fost numite H. habilis. Luată împreună, această adunare de hominide alcătuieşte un grup destul de ciudat, care se bazează în principal pe o creştere modestă a dimensiunii creierului în comparaţie cu cel al lui Australopithecus şi al rudelor sale. Chiar mai importantă în repartizarea acestor fosile în clasa Homo poate fi apariţia în aceleaşi depozite geologice a unor unelte de piatră foarte primitive. Noţiunea de „om creator de unelte“ a fost foarte puternică la începutul anilor 1960, când a fost numit H. habilis. Decenii mai târziu, specia căreia îi revine producerea primelor unelte de piatră rămâne necunoscută, dar avea probabil creierul destul de mic, cu un corp proporţionat destul de diferit faţă de al nostru.

 

 

Rămăşiţe dintr‑un craniu datat cu cca 2 m.a.u. au fost descoperite la Koobi Fora, Kenya. Se crede că au aparţinut aceleaşi specii din care face parte scheletul complet denumit „băiatul de la Turkana“ vechi de 1,6 milioane de ani, descoperit în apropiere de Nariokotome. Natura asocierii dintre cele două descoperiri nu este încă foarte clară, de vreme ce scheletele parţiale de hominide sunt extrem de rare, iar cercetătorii caută adânc în trecut, într‑o perioadă anterioară introducerii practicilor de înmormântare. Descoperit în 1984, scheletul cu membre zvelte şi picioare lungi de la Nariokotome este prima dovadă solidă a unui individ care semăna cu Homo sapiens în ce priveşte forma corpului. Acesta este în sfârşit un reprezentant al speciei care locuia cu siguranţă în savană, departe de pădure şi de zonele împădurite la care se limitaseră predecesorii săi. Băiatul de la Turkana avea 1,60 m înălţime când a murit, la vârsta de 8 ani, şi s‑a estimat că ar fi atins înălţimea de 1,80 m la maturitate. Scheletul său poartă semne distinctive de bază, la fel ca şi al nostru; faţa sa era însă destul de proeminentă, iar creierul era aproape jumătate din al nostru. În ciuda trăsăturilor craniene, acest individ merită în mod clar să fie clasificat alături de noi în grupul Homo. Majoritatea experţilor îl consideră acum un exemplar de H. ergaster, cu toate că unii oameni de ştiinţă preferă încă specia mai largă H. erectus, care s‑a bazat iniţial pe specimenele descoperite la Java în anii 1890; alţii îl includ într‑o interpretare extinsă a lui H. sapiens.

Odată ce au fost atinse proporţiile corporale ale omului modern, astfel de specii ar putea tolera specimenele mai îndepărtate recent descoperite. Cu aproape 1,8 m.a.u., hominizii care se limitaseră iniţial doar la Africa s‑au deplasat până în China şi Indonezia. Pe noile teritorii, ei s‑au diversificat, după cum era de aşteptat, apărând noile specii care se dezvoltau în diferite regiuni. H. erectus a apărut mai devreme în estul Asiei; primul hominid european, H. antecessor, este cunoscut doar mult mai târziu, acum 800 000 de ani. Se pare că Africa a fost sursa nu numai a unuia, ci a succesive valuri de emigranţi hominizi, inclusiv H. heidelbergensis, care provine de acum 600 000 de ani şi s‑a îndreptat spre Europa acum 500 000 de ani. În Europa, un prim reprezentant al lui H. heidelbergensis ar fi dat naştere grupurilor din care făceau parte neanderthalienii (H. neanderthalensis), care populau Europa şi vestul Asiei acum 200 000–300 000 de ani. Cu toate acestea, se pare că Africa a continuat să producă specii care se înrudesc mai direct cu H. sapiens de astăzi.

 

Sursa:scientia.ro