Oțelul de Damasc și armele formidabile de care se temeau cruciații

 Atunci când cruciații au ajuns în Orientul Mijlociu, în secolul al XI, au descoperit săbii care tăiau atât de bine, încât „putea despica părul lăsat să cadă pe tăiș”, având o rezistență care-i înfricoșa chiar și pe cei mai curajoși războinici.

Vestea despre legendarul metal s-a răspândit rapid, acesta devenindu-le cunoscut europenilor sub denumirea de oțel de Damasc, numit astfel după capitala Siriei, epicentrul armurierilor orientali.

Cândva în secolul al XVIII-lea, formula oțelului de Damasc s-a pierdut, iar metoda de producere a aliajului este văzută azi drept un secret ce aparține trecutului. 

De-a lungul veacurilor, meșteșugarii care făceau săbii, scuturi și armuri au păstrat cu sfințenie secretul cu privire a metodele lor, iar formula oțelului de Damasc era cunoscută doar câtorva persoane.

În zilele noastre s-au făcut multe încercări de reproducere a acestuia, dar nimeni nu a avut succes pe deplin, în principal din cauza diferitelor materii prime și tehnici de fabricație folosite.

Oțelul de Damasc și caracteristicile sale remarcabile

De prin secolul al IV-lea, oțelul de Damasc a fost fabricat în mai multe puncte din regiune, potrivit Enciclopediei Britannica. Mai ales tăișul făcea ca săbiile produse din oțel de Damasc să fie extraordinare; erau arme devastatoare, ascuțite și foarte rezistente luptă după luptă. 

Oțelul de Damasc a născut numeroase legende, cum ar fi capacitatea de a tăia țeava unei muschete sau de a reteza un mănunchi de fire de păr lăsate să cadă peste lamă.

Săbiile erau ușor de recunoscut după modelul cu „valuri” caracteristic de pe lame. Însă oțelul de Damasc nu ascundea doar o tehnologie remarcabilă. Ținea și de o estetică deosebită.

Aliajul a fost derivat din wootz, un tip de oțel originar din India, care era neobișnuit de bogat în carbon. Arabii au dus oțelul de wootz indian la Damasc, unde exista o prosperă industrie a armelor.

Din secolul al III-lea până în secolul al XVII-lea, indienii au transportat constant lingouri de oțel spre Orientul Mijlociu.

Formula oțelului de Damasc s-a pierdut 

Până în 1750, producția de săbii din Damasc a scăzut treptat și secretul procesului de obținere a oțelului s-a pierdut. Este o enigmă de ce nu au mai fost produse aceste săbii.

S-a sugerat că producția de oțel de Damasc a scăzut deoarece armele de foc au înlocuit săbiile, iar cererea de metal s-a diminuat tot mai mult.

O altă posibilitate ar fi că formula oțelului de Damasc era cunoscută doar unui grup mic și, astfel, s-a pierdut cu timpul. Probabil că producătorii de săbii au vrut – și au și reușit – să-și ascundă tehnica de concurenți și de posteritate.

Este, de asemenea, posibil ca rutele comerciale care furnizau wootz din India să fi fost perturbate sau ca materia primă furnizată să nu mai fi avut aceleași caracteristici esențiale.

Încercări moderne de a recrea oțelul de Damasc 

O problemă majoră în efectuarea experimentelor științifice pe oțelul de Damasc este dificultatea obținerii de probe pentru studiu.

Un astfel de studiu ar însemna ca lamele să fie tăiate în secțiuni pentru examinare microscopică, cantitățile urmând a fi sacrificate (așadar, distruse) pentru analiza chimică.

Când cercetătorii de la Universitatea Tehnică din Dresda au folosit radiografii și microscopie electronică pentru a examina oțelul de Damasc, au descoperit prezența unor nanotuburi de carbon. Studiul a arătat că aceste nanostructuri sunt rezultatul procesului de forjare. 

Alți cercetători, metalurgiștii Jeffrey Wadsworth și Oleg Sherby, de la Universitatea Stanford, au crezut că au descifrat misterul oțelului de Damasc.

Potrivit lui Wadsworth, o cerință de bază este conținutul foarte mare de carbon. Wadsworth și Sherby a afirmat că oțelul de Damasc trebuia să conțină între 1% și 2% carbon.

Un alt element-cheie în producția de lame de Damasc pare să fi fost forjarea și călirea la temperaturi relativ scăzute – aproximativ 920 de grade Celsius. După modelare, lamele erau reîncălzite la aproximativ aceeași temperatură, apoi răcite rapid, prin scufundarea în apă. 

„Oțelul de Damasc” modern este format din mai multe tipuri de plăci de oțel și fier sudate laolaltă. Tiparele de pe suprafață variază în funcție de felul în care este modelată lama. De obicei, o lamă de oțel de acest tipare cel puțin 300 de straturi.

Recrearea adevăratului oțel de Damasc este o disciplină a arheologiei experimentale. În încercarea de a descoperi procesul prin care a fost realizat, mulți cercetători au parcurs un drum lung, dar până în prezent nimeni nu a reușit cu adevărat să reproducă tehnica.

Obținerea oțelului de Damasc era, fără îndoială, un meșteșug ieșit din comun. Din păcate, ar putea fi una dintre tehnologiile pe care omenirea le-a pierdut pentru totdeauna.