Pantofi, jucării plutitoare şi cercetări oceanografice

În 1992, un vas comercial încărcat cu containere pline cu fel de fel de mărfuri a pornit din portul Hong Kong spre Statele Unite ale Americii. N-avea să fie, însă, un voiaj liniştit. Pe data de 10 ianuarie, în nordul Pacificului, o furtună puternică a făcut să se răstoarne peste bord 12 containere uriaşe, de 13 metri lungime fiecare. Unul dintre acestea conţinea 28.000 de jucării plutitoare, din plastic – acele „jucării de baie” cu care îi convingem pe copilaşi să stea cuminţi în cădiţă, în vreme ce îi spălăm. Aceste jucării aveau să aibă, însă, cu totul altă soartă, iar călătoria lor pe oceanele planetei i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să afle câteva adevăruri tulburătoare despre lumea în care trăim.

Căzut în apa mării, containerul cu jucării s-a spart - probabil izbindu-se de corpul navei - şi cele 28.000 de broscuţe verzi, castori roşii, ţestoase albastre şi răţuşte galbene s-au răspândit în apa învolburată. Spre deosebire de multe alte jucării de baie, acestea nu aveau nici un orificiu, astfel încât au plutit… şi au plutit… şi au plutit… iar unele dintre ele mai plutesc şi în ziua de azi, în timp ce oamenii de ştiinţă aşteaptă cu sufletul la gură vestea că încă una dintre aceste supravieţuitoare a ajuns la ţărm.

 

 

Jucăriile plutitoare devin "instrumente ştiinţifice"

De ce sunt aceste jucărioare de plastic atât de interesante pentru oamenii de ştiinţă? Pentru că, în călătoria lor de mii de kilometri, aceste obiecte ajută la lămurirea unor importante probleme de geografie şi ecologie. Deşi aflate într-o imensitate de ape, plutind, ani în şir, aparent la voia hazardului, în realitate, ele nu rătăcesc la întâmplare: sunt purtate în anumite direcţii, urmând anumite rute. Asta pentru că apele Oceanului Planetar se mişcă şi ele după anumite reguli - multă vreme misterioase, dar acum tot mai bine înţelese - în acord cu anumite caracteristici ale planetei. Curenţii oceanici - imaginaţi-vi-le ca pe nişte fluvii care ar curge prin ocean - îşi duc apele spre anume locuri de pe Pământ, unde apele se adună, formând un fel de vârtejuri lente, dar de proporţii uriaşe - mişcări rotatorii cărora specialiştii le-au dat numele de giruri oceanice.

11 astfel de giruri au fost inventariate până acum de oamenii de ştiinţă, iar una dintre metodele folosite pentru studierea lor se bazează pe obiectele plutitoare.

O metodă tradiţională constă în eliberarea controlată, în ocean, a unui anumit număr (500-1000) de sticle marcate; punctele de pe glob în care sunt recuperate, odată ajunse la ţărm, precum şi timpul scurs până la sosirea lor la mal, dau specialiştilor informaţii asupra traseului şi vitezei cu care au călătorit şi, prin urmare, asupra traseului şi vitezei curenţilor oceanici.

În acest context, eliberarea, dintr-odată, a 28.000 de obiecte plutitoare a fost mană cerească pentru cercetătorii ce studiază oceanul folosind acestă metodă. Îndată ce au afllat de incident, oceanografii americani Curtis Ebbesmeyer şi James Ingraham, care lucrau la elaborarea unui model al curenţilor oceanici de suprafaţă, au început să le urmărească.

Deoarece în Pacific rata de recuperare a obiectelor eliberate în ocean (calculată prin metoda sticlelor plutitoare) este de aproximativ 2%, cei doi cercetători speră să recupereze, în timp, aproximativ 600 din cele 28.000 de jucării. Cei doi oameni de ştiinţă folosiseră deja, în studiile lor, ajutorul întâmplării, urmărind şi soarta altor obiecte plutitoare ajunse accidental în ocean, de pildă un lot de peste 50.000 de pantofi de sport, marca Nike, căzuţi peste bord în anul 1990. În acest context, este extrem de util ajutorul aşa-numiţilor beachcombers - amatori pasionaţi care, ca hobby, cutreieră plajele în căutarea unor obiecte de interes. Curtis Ebbesmeyer (foto) a făcut apel la ajutorul acestor beachcombers, dar şi al personalului pazei de coastă, ca şi al localnicilor care aveau case pe plajă, pentru a-i semnala descoperirea unor artefacte utile pentru munca sa de cartografiere a curenţilor oceanici.

 

La zece luni după incidentul din ianuarie 1992, primele jucării plutitoare au început să sosească la ţărm - anume în Alaska, la 3.200 de km de locul unde căzuseră în mare. Zece animăluţe de plastic au fost găsite de un beachcomber în noiembrie 1992, apoi alte 20, iar până în august 1993, de-a lungul ţărmului estic al Golfului Alaska fuseseră găsite vreo 400, reprezentând o rată de recuperare de 1,4%.

Coordonatele punctelor în care au fost găsite au fost introduse în computer, în cadrul modelului OSCUR (Ocean Surface Currents Simulation) elaborat de James Ingraham, colegul lui Curtis Ebbesmeyer, model ce foloseşte date (adunate începând din 1967) privind presiunea atmosferică, pentru a calcula direcţia şi viteza vânturilor deasupra oceanului planetar şi, astfel, parametrii curenţilor oceanici de suprafaţă.

Acest model s-a dovedit util atât pentru organizarea activităţilor de pescuit oceanic, cât şi pentru prevederea mişcărilor unor obiecte pierdute în ocean.
Acum, că exista un model ştiinţific pe care să se sprijine, cei doi oceanografi au putut prevedea când şi unde urmau să apară la mal alte loturi de jucării plutitoare şi să emită ipoteze bine argumentate privind traseul acestora. Atât de importante s-au dovedit aceste mici jucării în clarificarea informaţiilor privind curenţii oceanici de suprafaţă încât, în 2003, The First Years Inc., firma americană care fabricase cele 28.000 de jucării devenite celebre, a oferit câte o recompensă de 100 USD pentru fiecare jucărie din lotul respectiv, recuperată în Canda, Islanda sau New England (pe coasta estică a SUA).

De la un capăt la altul al lumii

Mânate de curenţi, jucăriile de plastic au străbătut trasee diferite, grupuri-grupuri urmând unul sau altul dintre circuitele trasate pe hărţi de către oceanografi. Au ajuns până în Hawaii, America de Sud, Australia; unele au plutit spre nord, până în Oceanul Arctic, unde au rămas prinse în gheaţă; altele, însă, au reuşit, cumva, să-şi croiască drum până în Atlantic, ajungând pe ambele sale ţărmuri, în Newfoundland (vest) ca şi în Scoţia (est).
Multe dintre ele călătoresc încă. Cele mai faimoase sunt, probabil, cele aproximativ 2.000 (după estimările lui Ebbesmeyer) ajunse în girul nord-pacific, un loc de întâlnire a curenţilor oceanici, aflat între Japonia şi Alaska.

Locul şi-a căpătat o tristă faimă: aici se află Marea "Groapă de Gunoi" a Pacificului, o colosală aglomerare de deşeuri (în cea mai mare parte plastic) întinzându-se pe o suprafaţă estimată la cca. 1.400.000 kilometri pătraţi (asta înseamnă de vreo 6 ori mai mare decât suprafaţa României!) Alte două aglomerări asemănătoare - revoltătoare mărturii ale poluării cu deşeuri cu care civilizaţia umană otrăveşte planeta - au fost descoperite în Oceanul Atlantic şi în Oceanul Indian. Toate aceste îngrămădeli de gunoaie apar sub acţiunea curenţilor oceanici de suprafaţă, care transportă enormele cantităţi de deşeuri non-biodegradabile ajunse în mare, adunându-le în aceste locuri de întâlnire a apelor. Înghiţite de păsări şi mamifere marine, aceste gunoaie ucid, în fiecare an, un număr încă nedeterminat de animale, contribuind la nefericita influenţă omului asupra faunei.

Jucăriile plutitoare l-au ajutat pe Curtis Ebbesmeyer să înţeleagă lucruri importante despre curenţii marini. Despre girul nord-pacific se ştia că există, dar, spune Ebbesmeyer, "până când n-au intrat în joc răţuştele, nu ştiam cât durează parcurgerea întregului circuit. Era ca şi cum am fi ştiut că o anumită planetă există în Sistemul Solar, dar n-am fi ştiut cât timp îi ia să îşi parcurgă orbita. Acum ştim: aproximativ trei ani."


Aşadar, ce-am învăţat de la răţuştele şi broscuţele de plastic pierdute în marea cea mare în urmă cu 19 ani?

• Am aflat multe despre curenţii oceanici şi avem azi un model mai precis, mai detaliat, al traseelor acestora, ceea ce ajută industria de pescuit, navigaţia, operaţiunile de salvare etc.
• Ne-am lămurit - cei care nu credeau - cât de periculos e plasticul pentru mediu, datorită marii sale rezistenţe în timp. Aceste jucării călătoresc de aproape 20 ani pe mare, scăldate continuu în apa sărată (în stare să corodeze fierul) şi totuşi, sunt încă în bună stare. Unele s-au decolorat (castorii şi răţuştele şi-au pierdut culorile), dar rezistă încă. Bucăţile de plastic înghiţite de balene şi păsări marine rezistă la fel de bine; cele care nu rezistă sunt nefericitele animale, care mor otrăvite sau cu stomacul perforat de "îmbucăturile" necomestibile pe care le luaseră drept hrană.
• Aşa cum subliniază Donovan Hohn, autorul unei cărţi numite Moby-Duck, consacrată călătoriei jucăriilor, trebuie luate în serios pierderile de încărcături ale vaselor, ca un factor important de poluare. De obicei, acestea nu prea sunt luate în calcul, dar cercetările recente arată că ele contribuie în mod deloc neglijabil la acumularea de deşeuri în apele oceanice. Încă puţin studiat, acest fenomen are totuşi importanţa lui. Transportate în containere enorme, mărfurile pot cădea în mare în cantităţi foarte mari. Fie că se scufundă, fie că se sparg şi îşi împrăştie conţinutul, aceste containere (cu obiecte din plastic, ţigări, încălţăminte şi cine mai ştie câte alte mărfuri) sunt factori de poluare şi de risc pentru fauna marină.

Bine cel puţin că incidentul din 1992 a adus şi oarece foloase, prin faptul că a contribuit la cunoaştere. Altfel, rămâne tot un fel de "deversare", o poluare cu plastic care, după aproape două decenii, persistă în natură, rezistând vremii. Straşnică invenţie, plasticul ăsta, dacă te gândeşti. Bineînţeles, are laturi bune, dar şi rele. Ca orice lucru făcut de om.

Sursa:descopera.ro