Ștefania s-a sinucis la 15 ani, după ce un profesor a umilit-o

 

Sursa foto: wowbiz.ro

Într-o țară aflată în paragină, într-o stațiune turistică aflată în paragină, de pe o clădire aflată, și ea, în paragină, sau în construcție, faptul n-are importanță, se aruncă în gol o tânără frumoasă de cincisprezece ani, punându-și capăt zilelor. Este găsită după o oră, zbătându-se în chinurile morții, cu fracturi multiple, de un trecător, care anunță imediat ambulanța. La scurt timp, după toate măsurile luate pentru a o readuce la viață, tânăra părăsește această lume, în care nu a vrut să mai trăiască. Această lume care, timp de cincisprezece ani, i-a adus atâta umilință încât a preferat s-o părăsească decât să mai trăiască în ea. Seara de 28 octombrie 2019 a însemnat pentru ea capătul de drum al vieții. 

La vârsta primei iubiri, la vârsta bucuriei maxime, la vârsta energiei debordante, la vârsta planurilor de viitor, a căzut brusc peste viața ei ghilotina sinuciderii, care a zguduit un oraș întreg. Oare câtă disperare, câtă umilință, câtă tristețe să fi fost în sufletul acestei fete de cincisprezece ani, pentru a avea puterea să ducă la capăt actul cumplit de a-și lua singură viața? Pentru că gestul ei este un protest și un refuz al vieții pe care noi, ceilalți, i-am oferit-o, până la această vârstă. Pentru că gestul ei disperat vrea, de fapt, să ne spună, nouă, tuturor, ca societate: Nu vreau să mai trăiesc în lumea voastră! Nu vreau să mai trăiesc în lumea voastră, în care am suportat mai multă tristețe și umilință, decât iubire, empatie și apreciere! Cincisprezece ani de înjosire îmi sunt de-ajuns, eu nu pot merge mai departe!

Țara se numește România, stațiunea se numește Olimp, iar tânăra, despre care nu putem vorbi acum decât la timpul trecut, se numea Ștefania Stănescu. Era elevă în clasa a zecea, la Liceulul Teoretic Callatis din Mangalia, colegă de generație cu fiica mea, care învață la același liceu. Luase o notă mică la o materie și, urmare a umilirii ei repetate de către un cadru didactic, ajunsese la concluzia că nu este bună de nimic și că nu mai are rost să trăiască. Așa i-a scris într-un mesaj pe telefon unui prieten apropiat. 

Pentru că audierea unui candidat la funcția de ministru de finanțe și miștocăreala grobiană și agresivă a ministrului demis de finanțe, Teodorovici, au fost considerate mai importante pentru audiență, televiziunile și presa au tratat moartea Ștefaniei ca pe un fapt divers oarecare, banal, mai ales că moartea Alexandrei din Caracal ocupase o bună perioadă titlurile presei și începuse să nu mai fie un subiect atractiv. „Altă moarte a unei fete de cincisprezece ani, în altă margine a țării? Banal! S-a plictisit lumea de-atâtea morți de-adolescente! Băgați-l pe prima pagină pe fostul ministru de finanțe, cu glumițele lui de prost gust!” vor fi zicând, prin redacții, redactorii șefi ai ziarelor.

Deși tratată ca un fapt oarecare, moartea Ștefaniei se înscrie în același registru al morților generate de corupție, ca moartea tinerilor de la Colectiv și ca moartea Alexandrei Măceșanu.

Voi încerca în cele ce urmează să explic de ce cred eu asta.

Introdus în vocabularul limbii române direct din engleză, bullying-ul, pe care l-am putea traduce prin „hărțuire, umilire, batjocorire”, a existat dintotdeauna și în învățământul românesc, societatea, tributară mentalității conform căreia „gâlceava vine de la diavol” și „bătaia este ruptă din rai”, acceptându-l ca pe o normalitate. Să ne amintim numai de „Un pedagog de școală nouă” al lui Caragiale, precum și pedepsele corporale primite în amintirile din copilărie ale lui Creangă, în care umilirea elevilor în fața clasei era privită ca o normalitate și tratată cu umor. 

Societatea românească actuală trăiește, o bună parte din ea, într-o mentalitate feudală, în care violența verbală și fizică, în familie, în școală, la locul de muncă și mai pretutindeni, este acceptată ca fiind o normalitate pe care trebuie s-o acceptăm ca atare, cum acceptăm noroiul de pe străzi și gropile din asfalt.

Societatea citadină a României a fost clădită în mare viteză, în timpul industrializării forțate socialiste, când mase mari de oameni au migrat din zona rurală către centrele urbane, multe dintre ele încropite în aceeași grabă, odată cu industria aferentă, rezultând orașele-ghetou, specializate pe extracția cărbunelui sau pe producerea de oțel, de exemplu. Oamenii nu au apucat să trăiască într-o societate urbană civilizată o perioadă mai îndelungată de timp, în care să respecte regulile cetății și ale conviețuirii pașnice în familie, în școală sau la muncă. Au fost învățați să facă șaibe, șuruburi, vagoane și vapoare, au fost învățați să răstoarne munții și să construiască Transfăgărășanul, dar nu au fost învățați să-și construiască și relații de empatie, de bună conviețuire în microsocietățile în care își trăiau viața și-și desfășurau activitatea. A rezultat astfel o ființă umană hibridă, ruralo-citadină, mutată în blocurile din oraș, dar care, odată cu butoiul de varză, șirul de cârnați și slănina puse în cămara improvizată din balcon, unde ar fi trebuit să fie flori, a adus din zona rurală și mentalitatea bătăii rupte din rai, a supremației masculine în cadrul familiei și a pedepselor corporale și psihice aplicate copiilor, atât în familie cât și la școală. Această mentalitate a persistat, din păcate, până în zilele noastre. 

Și eu am avut parte în liceu de astfel de umiliri, cărora m-am opus, chiar dacă, dat fiind contextul epocii, am riscat chiar exmatricularea. În anul 1975, am plecat și eu din satul în care m-am născut, din sudul județului Constanța, Plopeni, la Liceul Industrial nr. 1 din Mangalia, actualul Ion Bănescu, unde urma să învăț o meserie, pentru a putea lucra în șantierul naval recent deschis din localitate. La o materie numită „Rezistența materialelor”, aveam un profesor care lucra în același timp și ca inginer în șantierul naval mai sus amintit, pe nume Patrichi. Prenumele nu mi-l amintesc, și nici nu țin neapărat. Avea un comportament extrem de jignitor la adresa noastră. La fiecare oră frustrările și nemulțumirile-i personale se revărsau asupra noastră, printr-un potop de jigniri: „proștilor”, „ignoranților”, „dobitocilor” și alte asemenea cuvinte ieșeau din gura lui, ori de câte ori vreun elev nu se ridica la înălțimea pretențiilor lui sau greșea ceva, atunci când era întrebat. 

La un moment dat, nu am mai suportat asemenea atitudine și m-am ridicat în picioare, spunându-i, la persoana a doua singular: „Nu ți-e rușine să te comporți în halul ăsta? Ești profesor, ești inginer, ai studii superioare. Așa se comportă un om educat, cu facultate? Cine-ți permite ție să te comporți așa? Conducerea liceului știe că ne jignești în halul ăsta?” Profesorul, în toată grandomania lui, s-a albit la față și m-a întrebat, apoi, pe un ton foarte calm: „Cum te numești tu?” Fiind la începutul anului școlar, nu apucase încă să învețe numele noastre și să facă asocierea între numele și chipul elevului. I-am răspuns. S-a uitat apoi în catalog și a văzut că aveam note bune și foarte bune la toate materiile, inclusiv la materia lui, apoi a spus ceva legat de posibilitatea pedepsirii mele pentru atitudinea pe care am avut-o față de el și și-a continuat ora de predare fără să ne mai jignească cum făcuse până atunci. Nu ne-a mai jignit apoi la nicio oră de predare, din tot cursul anului școlar, și nu cred să mai fi jignit pe cineva, de la alte clase, cărora le preda materia respectivă. Nu m-a chemat nimeni din conducerea școlii pentru a mi se cere socoteală pentru atitudinea mea față de profesorul abuzator, lucru ce m-a făcut să cred că nu a avut curajul să raporteze la conducerea liceului atitudinea mea revoltătoare față de abuzurile lui. Probabil a avut nevoie de acest duș rece al intervenției mele pentru a conștientiza răul pe care-l făcuse până atunci, pentru că am continuat să avem relații normale, punându-mi, la orele lui, notele pe care le meritam, neîncercând să mă pedepsească, indirect, prin micșorarea notelor pentru atitudinea mea față de el. 

Un incident asemănător am avut mai târziu cu un maistru, cu care făceam orele de practică, în urma căruia a fost chemat tatăl meu, de la țară, de către directorul liceului, deoarece se punea problema exmatriculării mele din școală. Mi-a trecut, așadar, glonțul exmatriculării pe lângă ureche, datorită abuzurilor unor cadre didactice care se comportau ca niște satrapi în clasa pe care ar fi trebuit s-o educe, fără ca nimeni din conducerea școlii să ia atitudine împotriva acestui comportament abuziv. Oare cum mi-ar fi fost curmat destinul dacă exmatricularea s-ar fi înfăptuit? N-aș mai fi terminat liceul, n-aș mai fi absolvit Institutul de marină din Constanța, aș fi ajuns, poate, în satul natal, la munca câmpului, mi-ar fi scăzut cumplit stima de sine și aș fi ajuns, probabil, să fiu unul din alcoolicii satului.

Am făcut această scurtă divagație de la subiectul sinuciderii Ștefaniei, pentru a arăta că astfel de comportamente există tocmai pentru că sunt tolerate și nu se ia atitudine împotriva lor, fie de către elevi, fie de către conducerea școlii, fie de către părinți, și că ele pot schimba stima de sine a elevilor, cu consecințe cumplite asupra evoluției ulterioare, în viață, ca adulți. Elevii sunt abuzați psihic fără ca nimeni să considere acest lucru ca fiind ceva extrem de grav. 

Profesoara Mihaela Pilat, cea care a umilit-o în repetate rânduri pe Ștefania în fața propriilor ei colegi, continuă să vină la cursuri, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O anchetă este în desfășurare și este foarte probabil ca rezultatul ei să fie o atenționare a profesoarei abuzatoare și nu îndepărtarea ei din învățământ. Va continua probabil să se comporte la fel sau aproape la fel, modificând destine în rău și frângând aripile multor copii valoroși.

Pentru că în Mangalia a trăit un profesor cu totul deosebit, opusul doamnei Mihaela Pilat, trebuie să-l amintesc, tocmai pentru a face comparație și a vedea cât de mult înseamnă, pentru un copil, un profesor cald, apropiat de elevi, și care nu-i umilește ci, dimpotrivă, face tot ceea ce este omenește posibil pentru ca și cel mai puțin dotat intelectual să ajungă să priceapă materia lui. Este vorba despre profesorul Ignatie Henny, profesor de matematică de o calitate umană și profesională excepțională, care a scos generații întregi de absolvenți care reușeau să treacă examenele de admitere la universitățile tehnice din țară în proporție covârșitoare, de 80-90 la sută. S-a stins din viață pe 15 februarie 1991, dar foștii lui elevi îi păstrează o vie amintire și ori de câte ori se întâlnesc, unul din subiectele principale de discuție este și profesorul Henny, pe care mulți l-au considerat ca fiind pentru ei un al doilea tată. 

  

                                      Sursa foto: epaminonda-epaminonda.blogspot.com

L-am văzut o singură dată, în timpul unei practici agricole făcute la începutul anului școlar, pe câmp, după terminarea lucrului, jucând „lapte-gros” cu elevii lui. Era mic de statură și doar trăsăturile de om matur îl deosebeau de restul elevilor lui. M-a uimit atunci apropierea dintre elevii lui și el, faptul că nu exista acea barieră de respect rece și scrobit care există îndeobște între elevi și profesori în România. În memoria lui, o stradă din Mangalia îi poartă numele, precum și o sală de conferințe de la liceul Callatis, unde a învățat Ștefania. Pentru că în timpul documentării pentru scrierea acestui articol am aflat multe lucruri extraordinare despre profesorul Henny, unele de-a dreptul incredibile în societatea lipsită de empatie de astăzi, voi reveni cu un alt articol, dedicat în întregime memoriei acestui profesor legendar al Mangaliei, și al României, aș îndrăzni să spun, pentru că în perioada aceasta cumplită a imposturii pe care o traversăm, avem nevoie de modele umane mai mult ca oricând.

Deși avem în lume modele educaționale de succes, pe care le-am putea urma, cum ar fi modelul japonez sau, mult mai aproape geografic de noi, cel finlandez, care pun accentul, în primii ani de școală, pe formarea unor însușiri pozitive, astfel încât copilul, adultul de mâine, să interacționeze cu ceilalți membri ai societății empatic, să fie pusă pe primul plan întrajutorarea și nu concurența, învățământul românesc băltește de decenii într-un model vetust, în care elevul este o mică fiară, în concurență cu alte mici fiare, peste care tronează zeitatea autoritară supremă a profesorului, care poate țipa, jigni, umili fără a da socoteală nimănui. O viață de succes este oprită din evoluție, precum este oprită din creștere o plantă, căreia nu i se mai pune apă, printr-un comportament abuziv al unui profesor care umilește un copil.

Dacă s-ar fi făcut o adevărată reformă a învățământului, prin care să se imite modelele de succes pe care le-au aplicat alte țări, cu respectarea strictă a legislației și pedepsirea aspră a profesorilor abuzatori, până la excluderea acestora din învățământ, poate că moartea Ștefaniei ar fi putut fi evitată. Poate că, la fel, dacă ar fi existat o empatie reală între profesori și elevi, ar fi putut fi evitate multe din zecile de mii de situații de abandon școlar. Învățământul românesc este ținut într-un model învechit, autoritarist, șablonard, cu o programă școlară la fel de învechită, care nu are nimic de-a face cu dinamica și evoluția societății în care trăim. 

Ce învățăminte putem trage din trista dispariție a Ștefaniei?

Că nu trebuie să mai acceptăm abuzurile niciunui profesor față de niciun elev. Dacă ești elev și ai fost jignit, umilit, înjosit de un cadru didactic, ridică-te frumos în picioare și atrage-i politicos atenția acelui profesor că greșește. Dacă insistă în greșeala lui, spune părinților și directorului școlii. Dacă ești profesor, învățător, educator, lasă-ți toate frustrările acasă odată ce ai intrat pe ușa clasei. Acolo nu faci șaibe, șuruburi sau rulmenți, pe care le poți arunca la lada de rebuturi dacă le faci greșit. Acolo, în sala de curs, construiești caractere umane și clădești destine. O vorbă greșită de-a ta îl poate face pe-un copil să creadă că nu reprezintă nimic și să-și pună capăt zilelor, așa cum a făcut și Ștefania. La fel cum o vorbă de încurajare de-a ta îl poate face să-și ia zborul și să devină unul dintre cei mai buni. Procentul extraordinar de reușită al claselor profesorului Henny ne demonstrează, fără echivoc, că rolul profesorului este covârșitor și că nu există elevi deștepți și elevi proști, ci, mai degrabă, profesori neimplicați suficient.

Dacă ești elev și vezi un astfel de comportament abuziv, umilitor, al unui cadru didactic, asupra vreunui coleg de-al tău, ridică-te în picioare și atrage-i politicos atenția că greșește. Solidarizați-vă cu cel umilit. Mâine ați putea fi voi în locul lui.

Moartea neașteptată a Ștefaniei a șocat pe mulți dintre colegii ei, pe mulți dintre părinții colegilor ei. Pentru că fiecare părinte se gândește că oricând în locul Ștefaniei ar putea fi copilul lui.

Ființa umană a evoluat și a construit, de-a lungul mileniilor, civilizații, prin empatie și prin colaborare, nu prin lupta unora contra altora. Numai printr-o comuniune spirituală între profesori și elevi, între elevi și ceilalți elevi, între părinți și toți ceilalți, la un loc, poate exista armonie deplină și se poate da un sens pozitiv existenței umane.