De-a v-ati ascunselea prin orasul ascuns

Mic Paris sau Mare Ferentari, hulit sau, dimpotriva, adorat fara rezerve, oras al lui Mircea Eliade -cu "strazi Mantuleasa" si alte locuri tainice peste care staruie vraja altor timpuri -sau urbe a lui Mariean si Adriean, cu drumuri pe care stau, incremenite in proiect, utilaje ciclopice, paralizate de teama gropilor, Bucurestiul este un oras viu, tentacular, caleidoscopic, pestrit si violent contradictoriu.

Un oras din fantanile caruia pot sa tasneasca, sub forma de apa colorata, visele unor artisti excentrici, ori tainita insalubra, cu mahalale peste care balteste o promiscuitate de favelas si in care canalizarea reprezinta un vis de neimplinit. Un oras care, dincolo de toate mizeriile sale, are o virtute capitala: stie sa ascunda si sa dezvaluie ca un urias prestigiditator, poseda capacitatea de a scoate mereu, abracadabrant, din imensa lui vistierie de mistere, locuri inedite.

Cotloane care stateau in drumurile noastre cotidiene apar deodata, plesnind de noutate, cu violenta unui strigat, de parca n-ar fi fost acolo de veacuri. Sunt hrube si bolti si creneluri, hanuri parasite si strazi impleticite, care duc spre umbra unor acareturi cu zvon de cupeuri si fiacre, cu fosnet de feregele si zanganit de argintarie, locuri care, precum in La tiganci, dispar in zorii mahmuri ai altei zile.

Sunt locuri pe care le-am tocit cu trecerile noastre si pe care le-am strivit sub petrecerile noastre, dar pe care, pur si simplu, nu le-am vazut, locuri care apar deodata, uluitor, in geana unui apus, la coborarea intr-o statie de tramvai, peste drum de cofetaria unde am infulecat un cataif sau la 50 de metri de minutarul ultimului ceas Paul Garnier din lume, acolo unde i-am dat intalnire celei mai recente doamne a visurilor noastre. Un joc „de-a v-ati ascuns“, pe care „Il joci in doi, in trei,/ Il joci in cate cati vrei/ Arde-l-ar focul.“

Sa-l jucam si noi! Sa pornim dinspre latura nordica a orasului, de la Mogosoaia. Un sat care va deveni, probabil, cartier bucurestean, loc unde domnul Brancoveanu a zidit pentru fiul sau, Stefan (dupa modelul asezamantului de la Potlogi), pe malul lacului, Palatul, cu toate atenantele sale. Jefuit si distrus dupa moartea domnitorului, devenit han sub turci si ajuns, in secolul al XIX-lea, in proprietatea familiei Bibescu, Palatul a intrat, in anii ’70-’80, in circuitul caselor de creatie si odihna ale Uniunii Scriitorilor, finalmente fiind complet renovat si devenind centru muzeal si expozitional de prestigiu.

O anecdota care devine o metafora a fetelor schimbatoare ale Bucurestiului: in anii ’80 ai secolului trecut, in plina nebunie a revizuirilor ideologice ceausiste, cu ocazia unui „1 Mai muncitoresc“, pe cand inca se mai defila cu portretele lui Marx, Engels si Lenin, parintii „visului de aur al omenirii“, in timp ce oamenii muncii iesisera cu mic cu mare sa-si arate adeziunea deplina fata de orice li se comanda, vine de sus ordinul zbierat: „Clasicii in iarba!“ Naucitoarea „ordonanta de urgenta“ viza aruncarea tablourilor cu cei doi barbosi plus cheliosul cu trasaturi orientale („clasicii“) si exhibarea triumfatoare a portretelor lui Nicolae si Elena.

In acea vreme, la Mogosoaia, in iarba din dosul cuhniei brancovenesti, zacea statuia ecvestra a lui Carol I, facuta de Mestrovici, opera care a fost reabilitata dupa Revolutie. In locul ei de odihna, verdeata si paragina, au venit adusi de legitima furie anticomunista alti clasici, cei pe care-i vedeti tolaniti in iarba in fotografia de deschidere a acestui articol: Dr. Petru Groza si Vladimir Ilici.

Sic transit gloria mundi… Cum spuneam, orasul ascunde si dezvaluie. Vizibila candva, ba chiar avand o „simeza“ ce-i glorifica simbolistica, Biserica lui Bucur Ciobanul, intemeietorul orasului, statea cu o „stralucitoare modestie“ in coasta Seminarului Teologic, nu departe de malul Dambovitei. Samanta din care a prins sa se ridice lanul de cladiri ale Capitalei, bisericuta a devenit, in anii din urma, o trestie ganditoare, indurand vremurile si vremuiala de sub greabanul sticlos si trufas al unei cladiri lipsite de personalitate.

Centrul Bucurestiului nu este atat istoric, cat arheologic. Prezentul si prestigiul lui trebuie restaurate, iar viitorul ii este incert. Inima lui e facuta din straturi, din biserici, din cladiri de secol XIX, din splendide mostre de arhitectura, din stucaturi gratioase, din porti fin cizelate. Stratul gros de nepasare de pe obrazul celor care ar fi trebuit sa se ocupe de ele si de starea sanatatii lor le ascunde insa chipul, le piperniceste statura, le schimonoseste zambetul senectutii. H

anul Solacolu sta sa se prabuseasca, iar putinele incaperi care mai sunt locuite ascund indeletniciri interlope. Pe strada Gabroveni cresc plante viguroase printre niste ruine inviorate cromatic doar de cateva grafitti. Pe aleea Sutter cobori precum in bolgiile Genovei, pe niste trepte stradale specifice unei complet alte geografii urbane.
Cand ajungi pe strada Covaci, respiri praful nobil al anticariatelor, vezi capatul Cafenelei vechi si dopul trist ce o infunda: blocuri cu sase etaje care, chiar daca sunt facute din cara­mida, tot raceala betonului o au. Trebuie sa detii cunostintele si privirea cutezatoare a arheologului, rabdarea inteleptului si tandretea indragostitului ca sa intelegi frumu­se­tea tainica a acestor locuri si sa ajungi sa le pretuiesti (si) asa cum sunt.

Sursa: http://www.descopera.ro/