Vulcanii Noroioşi – Pâclele Mici şi Mari ale Buzăului

Sub soarele cald al oricărei zile senine, între pâclele de lângă Berca lenevesc poienile cu plete ierboase şi umbrele franjurate ale norilor poznaşi. În tot acest timp, dealurile se prefac liniştite, dând vina pe vântul vecin pentru că tulbură frumoasa nemişcare a naturii. Dar ele, ghiduşe, ascund în pântecele adânci foieli şi gâlgâituri din cele mai misterioase, răzbind la suprafaţă doar prin gurile deschise ale Pâclelor Mari şi Mici.

De la Buzău spre comuna Berca, şoseaua se întinde cu băgare de seamă printre sate şi dealuri, hotărâtă să prindă repede aerul munţilor din curbura carpatină. Printre indicatoarele de localitate s-a înfipt câte unul ce te îndrumă spre Vulcanii Noroioşi; îi observi uşor, asta dacă nu cumva eşti atent mai mult la vocea prea calmă a GPS-ului. În Berca, înainte ca drumul să se joace cu o curbă, trebuie să opreşti, căci Infopoint-ul răsărit pe margine îţi va fi de mare folos în orele ce vor umple desaga ta de vacanţă. Într-un spaţiu generos, pliante, cărţi şi materiale turistice te îmbie să alegi din ofertele regiunii buzoiene, mai bogate decât ai crede. Şi tot aici, tânărul angajat să îndrume curiozitatea călătoare îţi va recomanda şi să ţii drumul din dreapta la ultima răscruce din calea ta, pentru Pâclele Mici, apoi să te întorci pentru Pâclele Mari, unde şoseaua asfaltată te duce mai departe spre stânga.

 

(După ce iei aminte la sfaturi şi prinzi în mână cîteva pliante despre pensiunile din zonă, s-ar putea să ieşi uimit din acest punct de informare şi să te bucuri că te afli aici într-o Românie turistică, una adevărată, ce a învăţat conştiincioasă modelul european de succes.)

Douăzeci de minute îi vor lua maşinii să se legene în curbele de printre case, livezi şi frunţi înalte de deal. Dar parcă mai frumos ar apărea peisajul acesta rural, dacă ar fi privit de pe o bicicletă, într-un pedalat ritmic, numai bun să intre în rezonanţă cu timpul de călătorie...

Dincolo de ultimul sat, dealurile încep treptat să-şi apropie umerii şi să-şi ascută vârfurile. Câteva pancarte mari şi o bifurcaţie îţi aduc aminte imediat de indicaţiile primite mai devreme, aşa că drumul din dreapta te scoate, cât ai clipi, la intrarea pentru Pâclele Mici.

O parcare cu plată şi un chioş cu de toate stau pe laturile începutului de potecă. Pe coama din fundal, o inscripţie albă uriaşă iese din ierburile arse de soare: „VULCANII NOROIOŞI”, ca după un model hollywoodian. Poteca pavată trece mai întâi pe sub o poartă zveltă din lemn, de care stau agăţate litere de-o şchioapă, apoi urcă panta lungă de 500 de metri până la Pâclele Mici. În paşii mărunţi şi în adierile plăcute de vânt, efortul se uită. Iar când primele fâşii de pământ uscat şi galben înlocuiesc covorul de iarbă şi flori, vei şti că ai ajuns.

Între câteva culmi domoale şi întrerupând linia verde a peisajului, un platou larg s-a priponit straşnic de bine. Din el răsar cocoaşe galbene şi conuri albe iar din când în când, platoşe argintii se întind peste adânciturile solului arid, ca şi cum ar vrea să le acopere goliciunea. Privite de la uşoară depărtare, ondulările acestea deschise la culoare seamănă, în timp de caniculă şi secetă, cu nişte dune din deşert. Sau dau impresia unui peisaj selenar, cum spun majoritatea celor care au trecut pe aici şi le-au studiat. Cu toate acestea, Pâclele Mici înşeală ochiul, fiindcă sub crusta vremelnică, gâlgâiturile noroioase anunţă mlaştina neadormită. Pe timp de ploaie, solul se înmoaie, iar smârcurile iau locul pământului uscat.

Te dumireşti, odată ce calci în inima Pâclelor Mici, ce sunt aceşti vulcanii noroioşi, mai rar întâlniţi prin Europa. Ei nu sunt însă singurii de pe teritoriul României, dar suprafaţa mare pe care se grupează (mai precis, între Berca şi Arbănaşi: Pâclele Mari- 15 ha, Pâclele Mici-10 ha- şi cele de la Beciu) şi spectaculozitatea lor îi fac demni de o transformare într-un obiectiv turistic de prim rang. În afară de vulcanii noroioşi din Subcarpaţii Buzăului, mai există, de exemplu, alte peste 60 de locaţii în Depresiunea Transilvaniei unde aceste fenomene se întâlnesc, adevărat, la scară mult redusă.

Cea mai mare concentraţie de vulcani noroioşi (400) se găseşte în Azerbaijan şi în zona Mării Caspice, iar cel mai mare vulcan noroios se numeşte Lusi şi a erupt prima dată în 2006 în estul Insulei Java din Indonezia (în perioada de vârf a erupţiei, 180.000 m³ de noroi erau azvârliţi zilnic din crater, aşa încât au fost acoperite sate, şcoli şi ferme locale pe o rază ce a atins 7 km²). S-a apreciat că enorma sursă de noroi va avea putere pentru încă 26 de ani de activitate vulcanică. În alte 40 de zone terestre şi 20 de zone aflate în mări şi oceane, astfel de pâcle active atrag constant atenţia cercetătorilor. În 2009, în fotografiile pe care NASA le-a realizat cu ajutorul robotului spaţial 2001 Mars Odyssey, specialiştii au identificat pe Marte formaţiuni foarte asemănătoare vulcanilor noroioşi pământeni.

Se înţelege că toate aceste informaţii generale nu le afli vizitând Pâclele Mici, dar vei descoperi alte lucruri mult mai interesante dacă ai răbdare să te plimbi printre conurile, şuvoaiele şi ravenele buzoiene. Fiindcă aceşti vulcani noroioşi formează un peisaj dinamic, poţi sta chiar ore în şir pentru a le urmări ţâşniturile, bolboroselile, bulele şi torentele molatice. De la mii de kilometri sub pământ, gazele naturale îşi caută drum spre suprafaţă, sub o presiune crescândă; în partea finală a drumului lor, ele antrenează ape freatice, marne (calcarele argiloase) dizolvate şi argilă, aruncându-le în afară sub formă de noroi lichid.

Noroiul argintiu curge din orificii mici, apărute pe suprafeţele plane, ori izbucneşte din cratere joase cu diametre variate, dar nu foarte mari, de până la câţiva metri. Uneori, conurile acestor vulcani în miniatură se înalţă mult, alteori se bombează şi se rotunjesc, asemenea muşuroaielor. Poţi vedea cum torentul rece se scurge peste crustele vechi sau cum norii se oglindesc în materia gri dintr-un crater mai mare. Dacă te apropii prea mult, stropii obraznici vor ajunge pe încălţăminte şi pe haine, iar mirosul metalic îţi va umple nările. Îţi închipui că aici nu ai voie să aprinzi vreun foc. În pasta proaspătă, întinsă ca pe o paletă de pictor, degetele turiştilor trasează inimi plăpânde, inscripţii scurte şi flori delicate. Chiar şi tălpile pantofilor lasă urme interesante, care îţi pot aminti de primii paşi pe Lună.

Acolo unde noroiul scurs s-a uscat de curând, pojghiţe groase se adaugă stratului gălbui şi albicios (din pricina sărurilor rămase după evaporarea apei). În timp, după cicluri nenumărate de umiditate-ariditate, îngheţ-dezgheţ, aceste straturi de noroi se transformă în masă compactă, brăzdată de adâncituri neregulate, prin care apa îşi face loc în perioadele ploioase. E uşor de închipuit şi cum arată Pâclele Mici atunci: ca o mlaştină mare...   

Dar sub soarele de vară, movilele uscate ale vulcanilor adormiţi şi pantele lor lor neregulate ar putea să îţi sugereze nişte spinări uriaşe de reptile preistorice, cu solzi fosilizaţi. Sau, doar un peisaj selenar.

Când cobori de la Pâclele Mici, gata impresionat de platoul cu vulcani noroioşi, priveşte cu atenţie spre dealurile îndepărtate, ce se desfăşoară în faţa ta. O movilă pleşuvă şi galbenă se iveşte printre cele înverzite de alături: acolo sunt Pâclele Mari, din zona comunei Scorţoasa. Ajungi cu maşina la ele în câteva minute şi parchezi la câţiva zeci de metri de un hotel şi la câţiva metri de platoul vulcanilor noroioşi. Aici nu se plăteşte odihna maşinii, ci biletul de intrare în rezervaţie – la un preţ, ce-i drept, derizoriu. O pancartă mare cu note explicative, harta rezervaţiei, curăţenia, chioşcul cu suvenire şi amabilitatea cu care ţi se răspunde la întrebări te determină să te simţi un turist respectat. Poţi răsfoi cărţile despre pâclele buzoiene, aflând astfel şi despre cele două plante halofile (care cresc în mediu sărat), Nitraria Schoberi şi Obione Verrucifera, ce au adăugat valoare biologică spaţiului ocupat de aceste formaţiuni geologice speciale.

Pâclele Mari, deşi nu te mai surprind prin spectaculos, te farmecă: conurile vulcanice sunt înalte, pâraiele de noroi rece strălucesc în soare, culmile numeroase par topite şi prelinse ca ceara. Urmărind artezienele de nămol şi de gâlgâiturile necontenite, turiştii numeroşi fotografiază întruna, fiindcă ştiu că mâine vulcanii noroioşi vor fi puţin mai diferiţi decât ieri şi azi.

La finalul experienţei la Pâclele Mari şi Mici, o înflăcărare crescândă stă să răbufnească din adâncul pieptului, trecând prin toate imaginile memorate cu plăcere de turist; în cele din urmă, cuvinte de preţuire se vor rosti cu voce hotărâtă, captivând orice audienţă.

Cam în acelaşi fel, bolboroselile vulcanilor noroioşi miniaturali se prefac în stropi şi se preling pe pământ, ornând Pâclele Mari şi Mici şi convingând călătorul că a meritat să descopere o parte frumoasă din România turistică.

Sursa: http://www.descopera.ro/