Wargame: European Escalation Review

Wargame: European Escalation Review

Cu Eugen Systems, producătorii francezii ai jocului de faţă, am avut de-a face prima dată în urmă cu 7 ani, când au lansat Act of War: Direct Action, un RTS cât se poate de clasic. Acesta a fost urmat de expansion-ul High Treason şi de mult mai recentul R.U.S.E, iar dacă cel din urmă ţi-a plăcut, atunci Wargame: European Escalation sigur are acel ceva care să te ţină lipit în faţa monitorului. WEE face parte din categoria jocurilor simple de controlat şi înţeles, dar extrem de dificil de stăpânit: n-are o interfaţă complexă, dar beneficiază de un AI afurisit, de cele mai multe ori în sensul foarte bun al cuvântului.

Despre poveste nu se poate spune mare lucru, Wargame preluând Războiul Rece şi oferind o luptă NATO versus URSS (mai exact contra ţărilor care au făcut parte din pactul de la Varşovia) între anii 1970 – 1980. Conflictul a trecut însă de nivelul ameninţărilor şi cursei înarmării, justificând astfel titlul cu lupte în timp real pe tot cuprinsul Europei. Ce-i drept, lipsesc avioanele şi flotele navale, dar bătăliile terestre sunt mai mult decât suficiente pentru a pune un I uriaş în AI şi neuronul la muncă serioasă.

Wargame nu îşi bate capul cu micromanagement, baze şi resurse. Pe de altă parte, numărul de unităţi este limitat, la fel şi combstibilul şi muniţia, iar dacă ai pierdut trupe în prima misiune a unei campanii, pierdute rămân. Tancurile pot fi reparate şi alimentate, dar şi camioanele respective au resurse limitate, astfel că gameplay-ul este o balanţă permanentă între întăriri, înaintări, distrugerea trupelor inamice şi controlarea zonelor în care e împărţită harta.

Întăririle depind de “reinforcement points” primite pentru cucerirea diverselor zone, dar şi aici există o limită la câte trupe poţi aduce în luptă. Iar cea superioară este destul de zgârcită, obligând chiar de la prima misiune la calcule atente şi folosirea unităţilor de recunoaştere.

Deşi fragile, unităţile de recunoaştere sunt esenţiale pentru a descoperi capcanele inamicului, plasate atent în concordanţă cu formele de relief. Un deal sau o pădure micşorează vizibilitatea, într-un grup de vegetaţie pot sta ascunse o baterie anti-tanc sau trupe de infanterie dotate cu aruncătoare de grenade, numai bune să-ţi distrugă fără drept de apel şansele la o victorie fără pierderi.

Drumurile permit o mişcare mai rapidă, în timp ce mlaştinile s-ar putea să blocheze o înaintare eficientă, tancurile devenind ţinte uşoare, exact ca în realitate. Să te arunci cu capul înainte în câmp deschis este o idee proastă, chiar dacă pare eficient în a evita eventuale capcane; elicopterele inamice însă abia aşteaptă să te îmbogăţească cu puţin plumb din rachete.

Succesul îţi aduce experienţă şi creştere în nivel, moneda pentru a cumpăra noi unităţi fiind Command Stars. Până la 25 de unităţi pot fi combinate în orice mod din oferta ţărilor din alianţa ta, iar interfaţa este extrem de simplă. Statisticile unităţilor sunt extrem de numeroase, fiecare având caracteristici personalizate: tipuri de blindaj (separat pentru faţă, spate, lateral şi parte superioară), de arme, muniţie, calibru, distanţa şi eficienţa maximă, viteza de tragere şi reîncărcare, viteză de deplasare, capacitatea rezervorului de combustibil  etc.

Mai mult chiar, trupele au moral şi un baraj de foc sau intrarea într-o capcană le panichează şi vor spăla putina dacă situaţia e prea încinsă; durează destul de mult să se calmeze, iar unităţile speriate nu mai sunt controlabile, cam în stilul Total War, ceea ce poate avea consecinţe dezastruoase asupra numărului de trupe, dar şi asupra planurilor tactice.

Privit din această perspectivă, Wargame este mai mult o carte tehnică decât un joc pentru generaţia 2012. Partea RTS este minimă, fără baze, puteri şi superputeri fanteziste, iar “resursele” sunt reprezentate de punctele acumulate prin controlarea zonelor de hartă prin intermediul unui vehicul de comandă.

Noi unităţi pot veni în ajutor doar dacă ai printre zone şi una de “deployment”, de obicei la marginea hărţii. Nici controlul unităţilor nu se complică în materie de micromanagement, chestiune care aduce însă şi o serie de probleme destul de enervante: poţi activa/dezactiva armament şi da diverse ordine de regrupare, foc concentrat, schimbarea altitudinii pentru elicoptere sau urcarea/coborârea infanteriei din transportoare.

Pe de altă parte, de exemplu, deşi tancurile au armură diferită, nu poţi controla direcţia în care să se uite, eventual să le orientezi în aşa fel încât să pui la înaintare părţile mai rezistente. De asemenea, gruparea unităţilor într-o formaţie nu înseamnă că respectivele unităţi se vor şi mişca împreună; fiecare va atinge viteza maximă proprie fără a lua în considerare trupele mai lente, de aici putând rezulta situaţii în care unităţile rămân fără acoperire sau escortă.

Un element strategic important este felul în care camera poate merge de la firul ierbii până la o perspectivă strategică similară celei din Supreme Commander sau R.U.S.E., oferind o viziune completă asupra întregii hărţi (unde unităţile devin simboluri). Chiar şi la nivelul superior, interfaţa permite control total, un simplu click activând statistici detaliate ale fiecărei unităţi, a ta sau a inamicului (dacă ai descoperit-o): câtă armură i-a mai rămas, dacă e sau nu panicată, nivelul de combustibil, eventual dacă este temporar “oloagă” – scurgeri de combustibil dacă un elicopter a fost lovit sau imposibilitatea de a orienta turela unui tanc sau de a trage cu exactitate.

Cele 22 de misiuni ale campaniei single-player pot fi considerate antrenament pentru multipplayer, acesta din urmă fiind de fapt sursa majoră pentru câştigarea de Command Stars (chiar şi când pierzi). Unităţile pot fi cumpărate fie pentru single, fie pentru multiplayer, astfel că iarăşi depinde de tine dacă ai de gând să petreci în Wargame mai mult de cele 30 de ore din campanie. Există mai nou şi skirmish contra AI-ului, încă o dată mai mult pentru a acumula experienţă şi exersa diferse abordări, deşi totul s-ar putea să fie degeaba în multiplayer. Combinaţiile şi numărul mare de unităţi fac fiecare partidă diferită de fiecare dată şi, din fericire, se pare că există o comunitate serioasă online şi destule relăuri pe YouTube pentru a putea învăţa şi din experienţa altora.

Un DLC gratuit (New Battlefields) a mai adăugat şapte hărţi, numărul lor iniţial fiind destul de mic (11), plus un foarte bine-venit mod skirmish cooperativ. Maximum opt jucători se pot împărţi în două tabere, iar două dintre noile hărţi sunt asimetrice, făcându-le ideale pentru un du-te-vino de atac şi apărare. De asemeanea, a fost introdus şi un sistem de rachete de semnalizare ale căror mesaje pot fi personalizate pentru a atrage atenţia aliaţilor asupra desfăşurării conflictului, foarte folositor pentru comunicarea în echipă.  

Partea vizuală este suficient de realistă şi detaliată, dar rar se va întâmpla să stai la firul ierbii pentru a urmări unităţile. Controlul global este mult mai important şi astfel eşti scutit şi de a vedea partea de explozii şi efecte de particule. Hărţile sunt în mare parte teren rural, cu păduri, dealuri şi câmpii, fără zone urbane largi, doar hărţile cu râuri aducând ceva mai multă varietate. Comentariile unităţilor sunt destul de repetitive şi nu întoteauna potrivite contextului, la fel cum muzica nu se grăbeşte să te deranjeze (mai bine aşa decât cine ştie ce melodii suspecte). În mod bizar, campania are secvenţe cinematice doar la începutul misiunilor, nu şi la sfârşit, deşi n-ar fi fost atât de greu de pus la un loc câteva imagini (chiar şi luate din istoria reală) pentru o ilustrare măcar generică a unei victorii.

N-am avut parte de probleme tehnice propriu-zise, neplăcerile cauzate de micromanagementul redus intrând la un moment dat la categoria “peri albi creaţi în condiţii de război”. Pe de altă parte, novicii vor avea de furcă cu AI-ul care nu se joacă de-a războiul, uneori fiind chiar nejustificat de dificil. Spre finalul campaniei, unele misiuni devin mai mult o chestiune de noroc chior decât de strategie reală şi am avut parte de suficiente reluări pentru a înţelege prin trial and error care e cea mai buna metodă de a trece mai departe.

Aşadar, Wargame: European Escalation nu este o inovaţie extraordinară, dar se plasează foarte bine printre RTS-urile actuale şi beneficiază de o comunitate serioasă şi pasionată de război într-un mod ce depăşeşte nivelul manualului de istorie şi documentarele Discovery. E distractiv şi antrenant dacă ai răbdare şi, mai ales, dacă nu ţii cu dinţii de sistemul “construieşte baza, recrutează unităţi, distruge inamicul din celălalt colţ al hărţii”.