Will Rock Review

Will Rock Review

  Cele doua jocuri Doom aparute pana in prezent, nu numai ca au revolutionat genul FPS datorita atmosferei si modului multiplayer, dar au creat si un subgen ce poate fi caracterizat, dupa cum bine spunea cineva, de expresia “gaseste cheia, impusca bossul”. Acest concept a fost imbracat in grafica timpurilor actuale in doua randuri de seria Serious Sam in martie 2001, respectiv in ianuarie 2002. Interesant este ca Will Rock, noul reprezentant al genului, nu vine din partea celor de la Croteam, ci este realizat de rusii de la Saber Interactive.
     Titlul jocului este inspirat din numele omonim al personajului principal Willford Rockwell, un arheolog care, impreuna cu profesorul Dr. Headstrong si fata sa Emma, sunt chemati in Grecia pentru a examina un templu misterios. Descifrarea codului ce fereca portile templului se soldeaza cu rapirea Emmei de catre membrii Olympian Restoration Army ce doresc sa ii aduca lui Zeus drept ofranda o virgina. In schimbul de focuri, Dr Headstrong este ucis, fanaticii religiosi scapa in interiorul templului, iar statuia din apropiere se sparge in bucati eliberand sufletul lui Prometeu. Drept recompensa, acesta se ofera sa ii fie aliat lui Will Rock in lupta pentru eliberarea fetei inzestrandu-l in acest scop cu trei puteri ale titanilor.

     Dupa cum se observa, povestea este una simpla. Asa cum ne-am obisnuit in acest gen de jocuri, ea este doar un pretext pentru a justifica actiunea din Will Rock. Un argument in acest sens este si modul in care a fost facuta introducerea, o succesiune de imagini in stilul benzilor desenate, care nu reuseste astfel sa motiveze deloc jucatorul din punct de vedere emotional. Nici incheierea nu e mai prejos, caci e facuta in acelasi stil, iar remarca finala a personajului principal nu are nici un pic de haz. Will Rock este oricum un caracter foarte tacut, partial din cauza ca pe parcursul jocului nu veti auzi decat cateva replici personale legate de inamici, partial din cauza ca nu exista caractere cu care acesta sa interactioneze. In schimb, in meniuri se poate auzi cunoscuta melodie I Wanna Rock semnata Twisted Sister, iar in timpul jocului muzica se poate dovedi un factor care mareste tensiunea jucatorului.

 Inca din primele minute de joc faci inevitabil comparatia cu jocul celor de la Croteam. Unii s-au lasat atat de mult pacaliti incat au afirmat ca este vorba chiar si de acelasi engine. Chiar daca seamana, motorul grafic din Will Rock este, dupa cum e si firesc, mai evoluat decat cel din Serious Sam. Reflective surfaces, multiple layers of detail textures, projected shadows, diffuse and specular bumpmapping, real-time procedural morphing, volumetric fog, dynamic lighting, particle effects si rigid body dynamics, iata doar cateva din caracteristicile acestui engine. Ceea ce este insa impresionat este scalabilitatea deosebita a acestuia chiar si pe sisteme sub medie, gratie tehnologiei Level of Detail. Pe un computer cu un procesor la 800 Mhz, 256 Ram si un GeForce2, jocul ruleaza fluid aproape tot timpul in 1024×768 cu aproape toate detaliile la maxim.
     Producatorii au afirmat ca personajele din joc au intre 2000 si 5000 de poligoane si sunt texturate folosind o tehnologie bump-mapping asemanatoare cu ceea ce vom vedea in Deus Ex: Invisible War si Doom III. Remarcabil este ca unii inamici si obiecte din joc (statui, vase) nu au animatii predefinite, ci se dezintegreaza in functie de tipul impactului si de unghiul acestuia. Insa, daca, de exemplu, reflexiile si apa arata superb, nu acelasi lucru putem spune si despre umbra personajului principal care are uneori o forma cam ciudata. Cum cei de la Saber Interactive au afirmat ca acest engine poate fi destul de mult modificat, ne putem astepta la o noua generatie de jocuri care vor arata si bine, vor rula si pe sisteme medii si care, in functie de gradul de flexibilitate al engine-ului, vor avea mari sanse sa fie jocuri de succes.
     In schimb, din punct de vedere al principiului de joc, asemanarea dintre Serious Sam si Will Rock este incontestabila. In afara unor situatii cand trebuie sa spargi anumite vase pentru a gasi o cheie sau sa interactionezi cu anumite obiecte, tot ceea ce ai de facut este sa cureti cele 10 nivele de tot felul de creaturi, inclusiv cei patru bosi: ciclopul, meduza, Hefaistos si Zeus.

     Cu mici exceptii, nivelele nu impresioneaza prin design, ba chiar unele se repeta intr-o anumita proportie sub forma “intri pe o usa, te trezesti intr-o arena sau intr-un amfiteatru si trebuie sa iesi pe usa opusa”, repetitivitate ce este accentuata uneori si de texturi. Chiar daca unele sunt vaste, nivelele pot fi parcurse repede, insa doar daca facem abstractie de numarul adversarilor. In general, un nivel se termina cam in 50 de minute, dar in medie cu pretul a 800 de inamici ucisi. In cele doua nopti cat mi-a luat sa termin modul single-player, am avut parte de dureri ale incheieturilor, schema fiind simpla: tragi, strafezi, incarci, te ascunzi si tot asa. Jocul tinde sa fie plictisitor spre final unde, paradoxal, desi numarul si forta inamicilor creste, devine mai usor datorita faptului dispui de toate armele.
     Cu toate ca aspectul creaturilor nu este deloc inedit ca in Serious Sam, unele chiar reusesc sa te surprinda prin modul in care ataca, prin modul in care mor si, mai ales, prin felul in care apar, toate acestea constituind caracteristici specifice fiecarei creaturi. Nu de putine ori, cu castile pe urechi si cu lumina stinsa am tresarit atat de tare, incat era sa cad de pe scaun datorita unui monstru ce a aparut din pamant in spatele meu insotit de zgomotul de rigoare. Cei mai interesanti mi s-au parut cupidonii, scheletii, centaurii, sobolanii cu bombe atarnate de coada si minotaurii. Curios este ca nu te vei te lupta deloc cu membrii Olympian Restoration Army – cine stie, poate in a doua parte, daca va exista vreuna. La atmosfera au mai contribuit si harpiile, fapt ce mi-a adus aminte de vremurile cand doboram pasari in Unreal. Cum in aceasta situatie efectul de lens flare poate deveni deranjant, puteti dezactiva aceasta optiune din meniu.