Viaţa ascunsă după dealurile Iaşului FOTO

O lume pestriţă apare de după vălul de ceaţă ce se ridică încet... Am pornit la drum cu gândul de-a ajunge nu foarte departe: la marginea zonei metropolitane a Iaşului. Mai precis la 30 de kilometri de oraş.
Nu am pus degetul pe harta cu cele 13 comune şi am ales la întâmplare, ci am decis din timp.

Căutam o lume între cele două extreme. Nu voiam să ajungem nici în cea mai bogată comună şi nici să numărăm familiile oropsite ale celei mai sărace localităţi din jurul Iaşului. Voiam doar să aflăm cu ce gând pornesc oamenii la drum în fiecare dimineaţă, dacă realizează apropierea de oraş sau lumea lor se opreşte la gardul casei în care au crescut. Am hotărât să mergem la Schitu Duca, cea mai întinsă comună din zona metropolitană. Are o suprafaţă de 12.000 de hectare, populaţia depăşeşte cu puţin 4.500 de suflete, iar venitul fiecăruia este aproape la jumătate faţă de cel înregistrat în localităţile „bogate“.
Drumul spre comună apare pe hartă şi pe indicatoare ca fiind unul naţional, dar realitatea nu e cea din desenele agăţate în cui. Pe drumul spre Bucium începe slalomul printre gropi. Scrâşnim din dinţi când luăm în plin craterele şi zâmbim uşuraţi când le evităm în ultimul moment: suntem antrenaţi pe şantierele din Iaşi, dar parcă am fi dorit să ne începem ziua pe un drum normal. În schimb, călătoria noastră porneşte cu ochii aţintiţi în gropi.
Trecem de curbele din Bârnova în ritm de melc. Treptat ceaţa se dezlipeşte de drum, iar privirea noastră se ridică odată cu ea. Apar oameni pe marginea drumului, câte doi-trei. Unii merg agale, alţii aşteaptă în frig o ocazie.
Pe Magdalena Airinei am găsit-o tot la marginea drumului, în satul Schitu Duca. Stătea de vorbă cu o vecină. Voiam să aflăm când a fost ultima dată în Iaşi şi dacă simte că locuieşte într-o zonă metropolitană. „Nu am mai fost la oraş de patru ani. Ce să fac acolo? Totul e scump. Mai vin copiii vara, când sunt ouă şi lapte. Acum, dacă nu se mai ouă găinile, nu mai vin nici ei”, spune femeia de 77 de ani conştientă că trebuie să-şi poarte singură de grijă. Nu are apă potabilă sau gaz metan ca la oraş. Are lemne pentru care a strâns bani tot anul din pensie, iar apă ia de la fântână. „E greu că pensia e mică. O căruţă de lemne este 400 de lei, iar mie îmi trebuie cam 6-7 pentru iarnă. Dacă ar fi gaz, tot scump ar fi“, socoteşte femeia.

EXCLUSIV Pe urmele unui vin de legendă FOTO

Lucia Amurăriţei stă la Iaşi, dar ajunge des în Schitu Duca să vadă de mama ei. Cel mai adesea circulă cu maşini oprite la ocazie. Spune că aşa nu trebuie să aştepte microbuzele şi nici nu-şi poate da seama cum ar fi să circule transport în comun ca la Iaşi. „Aici nu sunt condiţiile de la oraş. Drumul e din ce în ce mai rău. Transportul este privat. Apă potabilă nu este în comună. Vin des aici de nevoie, dar eu stau în Iaşi”, explică femeia. Mult mai revoltat este Valentin C., consăteanul celor două femei, venit şi el la dat cu părerea. „E sărăcie mare la sat şi mai vor să ne şi impoziteze. Cu ce să plătim, cu cotatele? Nici la oraş nu e mai uşor că ai de achitat întreţinere, facturi la lumină. E greu peste tot. Muncim ca să-i ducem în spate pe cei ce stau în Parlament şi dorm“, spune bărbatul arătându-şi coatele hainei găurite ce ne aduce aminte de drumul pe care am venit şi pe care trebuie să-l continuăm.

Pornim spre Pocreaca, unul din satele comunei Schitu Duca, iar în drumul nostru ne oprim la vorbă cu Petru Onofrei, un cioban ieşit cu turma pe imaş. Are cam 160 de oi şi capre, toate ale lui, şi spune că ar mai vrea să cumpere. „Eu nu-s să-mi dau animalele, dacă aş putea aş mai cumpăra. Anul trecut am luat oi la preţuri mici că nu aveau oamenii cu ce să le ţină peste iarnă. Seceta a fost mare, dar eu mi-am pus deoparte strânsură. Am oi şi capre. Vin oamenii şi cumpără produse direct de la stână. Nu mă duc în Iaşi cu caşul să pierd timp şi să risc să rămân cu el nevândut. Am clienţii mei de ani de zile care vin şi cumpără direct de la poartă şi mi-e mai comod aşa”, povesteşte bărbatul. Şi-ar dori să facă un proiect pentru tinerii fermieri, să ia şi el bani europeni cum a auzit că au luat şi alţii, dar îi este lehamite de birocraţie şi de drumurile până la Iaşi.

Casa albastră din Pocreaca
Îl lăsăm pe ciobanul din Schitu Duca să-şi mâne animalele mai departe, iar noi intrăm în Pocreaca. Garduri noi lângă altele răsturnate, case cu etaj vizavi de bucăţi de chirpici cândva adăpost pentru suflete şi stupi, mulţi stupi acoperiţi încă de zăpadă, sunt imagini ce-ţi rămân în minte după o trecere rapidă prin sat, pe un drum care nu-ţi zdruncină gândurile. Şi totuşi, ne întoarcem la o casă. Una albastră. Voiam doar să-i facem câteva poze, dar din ea a ieşit un om şi o altă bucată de lume... Natalia Sandu a locuit la oraş ani buni, are pensie pe card, şase pisici şi doi câini. „Am locuit la Piatra Neamţ, dar mămoasă din fire, nu am vrut să vând casa asta. Am luat-o în glumă, că vin să stau puţin, dar apoi am tot rămas. E bine că e linişte aici”, spune femeia de 73 de ani. Merge la Iaşi o dată pe lună pentru cumpărături. Dacă o întrebi ce-i lipseşte în colţul ăsta de lume, lista e lungă: „Sunt multe, mai ales pentru cei care nu mai sunt tineri. Cine mai are o pensie, aşa ca mine, se mai descurcă, dar ajungi greu până la magazin pentru o pâine. Lumină electrică pe drumurile din sat avem, dar becurile sunt rare şi bat aiurea. Despre apă curentă, cine să mai aducă aici? Cine le va mai prinde? Poate doar dacă ar veni nişte fonduri de undeva, cum au fost pentru drumul ăsta”, spune femeia arătând spre drumul central al satului, singurul asfaltat.

„Sursa de apă este fântâna”
Prin Pocreaca trec patru curse de microbuz pe zi spre Iaşi. Oamenii cu treabă în oraş îşi organizează ziua în funcţie de ele. „Merg la Iaşi pentru cumpărături că acolo e mai ieftin. Fac 45 de minute dus, dar iau mai ieftin. Aici preţurile sunt duble. Viaţa e scumpă aici. Nu sunt condiţii ca la oraş, dar nici dacă ar fi nu am avea bani să le plătim. Dacă ar fi apă potabilă de unde să plătim factura lunar? Sursa de apă este fântâna“, consideră Mona Ocheanu (40 de ani). Maria Ciocovei (68 de ani) spune că şi-ar dori condiţii ca la oraş, dar nu crede să apuce ziua aia. „Am vrea apă potabilă, dar se aduce? Gaz nu mai spun, că deja este un lux. Avem sobe şi butelii“, spune ieşeanca. „Cine nu vrea drumuri mai bune, dar cine să le facă? Este câte un drum prin centrul satului, în rest piatră şi pământ“, spune şi Titu Popa, un alt localnic din Pocreaca.
De pe uliţele satului de la marginea zonei metropolitane plecăm spre casă. Ochii ne sunt atraşi de un un cer albastru şi un soare soare ieşit parcă să ne facă să uităm de gropile ce ne aşteptă la întoarcere. (Alina Stan)