Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie/ review de Adriana Stan

Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie, Editura Polirom, 2009, 386 pagini

Pentru Dan Lungu, cel mai tradus tanar prozator, alaturi de Filip Florian, scrisul are toate datele unei afaceri de succes, condusa sagace si eficient, cu real randament, dat fiind ca ii apar romane cam la 2 ani. Recunoscut de toata lumea, fie entuziast, fie cu reticenta, flerul sociologic al autorului i-a favorizat buna pozitionare pe piata. Ca ia in vizor mica mare lume a blochistilor, nostalgia batraneasca dupa comunism, ticalosia jurnalistilor sau bigotismul senin al romanilor – cum se intampla mai recent, Dan Lungu izbuteste sa traga spuza de pe turta sociala postdecembrista intr-un mod foarte profitabil narativ: veridicitatea statistica a tipologiilor prezentate ii autentifica proza, iar pitorescul acestora ii cucereste pe multi cititori. Cum creativitatea sa este, asa zicand, determinata, prozatorului nu ii vine prea lesne sa dibuie aurita cale de mijloc intre mimetismul facil si fictionalizarea credibila – fapt ce a iesit in evidenta mai ales in Sunt o baba comunista!. Cert este oricum ca aprecierile sau criticile la adresa lui Dan Lungu se invart in jurul capacitatii – mai mult sau mai putin prizata – de rezonator al universului cotidian. Romanele sale exemplifica, intr-adevar, relatii stranse de rudenie cu vechiul realism de comédie umana. Caracteristice ii sunt personajele next-door, oameni pe care-i poti intalni zi de zi la coltul strazii sau pe scara blocului, iar in dexteritatea cu care autorul agata si rotunjeste tipologii familiare sade, mai mult decat la oricare din confratii sai romani, o specie de altruism burghez. Fiindca viziunea de ansamblu a prozei sale nu sare din granitele unui optimism comunitar discret, iar stilistica moderata rafineaza in general tehnica reportajului doar pana la limita unui umor prietenos, Dan Lungu e atletul cu misie al unui umanism in tonuri medii. Exact ceea ce – nu-i greu de ghicit – ii va garanta mereu un loc caldut in canon, cat si exportabilitate: autorul vine din est si merge in vest cu un mesaj de pace & neagresiune. Cum deci sa n-o iei de buna?

 

Obisnuit sa iasa in fata prin istetime caracterologica, vana epica pura nefiindu-i neaparat atu, Dan Lungu lasa totusi sa se vada in ultimul sau roman, Cum sa uiti o femeie, efortul sporit de a ridica miza. Studiul de personaj tinteste aici un nivel mai profund de analiza a inconsistentei relatiilor umane. Parasit subit de iubita sa, Andi gaseste, pe masura ce cauta o explicatie a disparitiei, prilejul de a-si reevalua raporturile cu sine si cu cei din jur, castigand apoi necesarele doze de seninatate, dar si de ironie, prin experientele din preajma grupului de adventisti. La prima vedere, cel putin prin comparatie cu discutatul caz al „babutei”, Dan Lungu evita accentele frontale ale moralizarii, deoarece paseaza narativ vocea de predica grupului pocaitilor, luat bland in raspar. Nu mai putin demonstrativ insa, o morala direct crestineasca a echilibrului personal si a „iubirii aproapelui”, cum s-a spus deja pe ton pozitiv (in Dilemateca), ii este consubstantiala romanului de la un capat la altul.

 

Caci in jurul lui Andi, personaj mai degraba transparent, roiesc discursuri divergente menite sa rotunjeasca, in coliziunea lor, un anumit talc vizand valori principiale ca modestia, increderea sau dragostea fata de celalalt. Un ghid al bunelor maniere si gesturilor intelepte ce ar trebui sa guverneze existenta omului mediu. Ca jurnalist la departamentul de investigatii al unui ziar ce nu se rusineaza de noroi si scandaluri, el ia contact cu „o lume infecta, populata de hrapareti, mincinosi, intriganti, cartofori, fosti si actuali securisti”. Exploatat la maximum, inclusiv prin stanta de caricatura a sefului burtos si badaran, cliseul pauperitatii morale a lumii jurnalistice e activ la nivelul unei ideologii sfatoase ce face, in subtext, elogiul omului curat si nepervertit sufleteste. In Andi rabufneste, de fapt, la rastimpuri, „sentimentul dreptatii sociale”, stimulat de filmele copilariei cu haiduci si legat apoi (sociologic!) de presiunea eroica a mentalitatii comuniste de propaganda. Cu o intelepciune ciudata pentru impetuozitatea celor 27 de ani, tanarul ajunge, si sub impulsul noilor experiente adventiste, sa chestioneze ”istoria de unica folosinta” traita in urgenta prezentului si trista irelevanta a ”titlurilor incendiare” consumate dupa 24 de ore. Corespunzator acestui plan aproape platonic al aparentelor inselatoare – caci aparente sunt, si in teoria lui Bodo, falsele informatii livrate cititorului-”bizon” spre ”rumegare” – universul cotidian al lui Andi e impregnat de un iz mizerabilist strident. In close-up-uri ce ar da-o pe spate si pe Elena Vladareanu, eroul isi examineaza in oglinda limba galbena, incarcata, ca puroiul, dintii strambi etc. sau urmareste indelung firele scuipatului in chiuveta. Un atare neorealism de parada mi se pare jucat, la Dan Lungu, in sensul in care cuvantarile duhovnicesti zugravesc iadul in culori tipatoare. Nu intamplator ni se reaminteste uneori, cu cheie, precum in scena de la Psihiatrie, ca „totul e o pojghita subtire, sub care misuna balaurii”. O tulburatoare colcaiala a materiilor impure, redata in imagistica pulsatila si agresiva, explica fatis falimentul personal: „Picioarele mi se afundau pana la glezna, pe alocuri pana la genunchi in mizeria vartoasa, duhnind, cu adancimi imprevizibile, pe care ceilalti, protejati de un generos Sfant al Iluziilor, calcau ca pe apa. (…) Adidasii mei de la second-hand morfoleau mlastina pastoasa, clefaiau, se smiorcaiau”.

 

In ideea aceasta, esecul cuplului nu face decat sa traga semnalul de alarma, deschizand o criza de luciditate. Vizavi de dramoleta casnica a „porcului & tampitei” la care asista cu urechile ciulite ca la o posibila punere in abis a propriei situatii, Andi se intreaba tot mai acut cata intimitate a stat, de fapt, la baza relatiei sale cu Marga. Acum, as crede in traiectul personal al dramei unui personaj in carne si oase daca toate pasajele de analiza ratate in supraexplicitari („Adevarul poate inmuguri pe ramura pe care nu te astepti (…) Stai la raspantie si incerci sa-ti tragi sufletul. Accidentele iti ilumineaza calea spre trecut mereu altfel”) nu mi-ar lasa impresia unei mai degraba impersonale negocieri etice. Caci intr-un context al extremelor exemplare – „Pentru unii totul e in ziar, pentru altii totul e in Biblie” – Andi urmeaza sa invete ghidajul in lume pe potriva dreptei masuri a sentimentelor. Aerul socratic al lui Set, personaj crutat aproape cu desavarsire de ironizari, nu lasa nici un dubiu in privinta aceasta: el ii arata lui Andi ca doar „atitudinea potrivita a inimii” orienteaza „calea spre mantuire”, fie ca aceasta ar lua o forma individualista, ca impacare cu sine, sau extrem-religioasa, ca in cazul confreriei pocaite. Pasajele extinse din carte ce tin strict ilustrativ de cliseele gandirii dogmatice (vezi capitolele despre pilda Ierihonului sau manualul de evanghelizare) sunt aparent neutru autenticiste, scutite de ipocrizia facila a unei critici ideologice directe. Desi pitoreasca si umana in sine, povestea pocaitilor e insa, in economia discursiva a romanului, imediat operativa dialectic. Caci sub efectul bizarei naivitati si scandaloasei umilinte a ”fratilor”, concluziile morale ce jaloneaza transformarea interioara a lui Andi infloresc artificial si aforistic: „Atunci cand ai dat o mana de ajutor, ai facut-o pe jumatate: ai intins mana celui cazut si la jumatatea gestului de reabilitare l-ai lasat balta si ai plecat sa-ti rezolvi o urgenta.(…) Lumea cuplului, egoista, suficienta siesi, te inchide ca intr-un ou. Pasiunea, micile bucurii si obiceiurile construite in doi constituie hrana preferata. Cand oul se sparge, privesti in jur si clipesti des din ochi. Ca si cand ai fi fost inr-o calatorie indelungata, constati ca lumea e alta. … Nu stiam cum se numesc vecinul din stanga si cel din dreapta…. N-ar planta o floare”. Impresionant mesaj. Uman, fireste – ca doar nu literar…

 

Am lasat la urma faptul ca in jurul iubitei disparute se contureaza o bucata aparte si nu arareori interesanta in romanul de fata. Marga e un nume frumos si o absenta ce incita la supozitii. Nu discut raportul lui Dan Lungu cu subiectul absolut similar al lui Orhan Pamuk din „Cartea neagra”, cert e ca intriga respectiva forteaza un plus stilistic prozei autorului roman. Pe fondul plecarii inexplicabile, amintirile lui Andi extrag tot mai multe necunoscute din ecuatia femeii iubite, efasandu-i pe alocuri portretul pana la a-l confunda cu o fantasma. Cateva scene vag erotice, cum este savurarea ”egoista” a inghetatei, sau curiozitatea masculina pentru valijoara cu cosmetice sugereaza o zona a placerilor intens personale, peste care pluteste misterul unei feminitati inaccesibile si fascinante la modul camilpetrescian. Marga nu trece totusi de piciorul doamnei T, caci, desi promite pasaje de rafinament, stilul mai degraba pragmatic a lui Dan Lungu plafoneaza imaginarea: de pilda, tensiunea potentiala a scenei in care ea se intoarce de la dus pentru a se dedica absenta ritualului infrumusetarii se sparge rizibil intr-o enumerare de contabil a ”cremutelor” folosite. Moderat din toate punctele de vedere, autorul rezoneaza, de fapt, prea putin cu erotismul, fata de care se fastaceste intr-o puerilitate ne-virila („carnita moale, dintucii razareti, craci de sa zvarli cu basca-n felinare”); il avantajeaza, in schimb, tonul unui sentimentalism decent. Intr-adevar, compacte si convingatoare sunt capitolele 21 si 23 ce descriu copilaria si adolescenta eroinei plonjand in vartejul senzatiilor corporale cu o duiosie apropiata de Sebastian din „Orasul cu salcami”.

 

 

Cu cert know-how narativ, chiar si pe spatii limitate, cu slalomuri idiomatice reusite prin domenii si categorii umane, cu frazarea alert reportericeasca si, astfel, percutanta, Dan Lungu n-are cum fi, in genere, un prozator slab, ci unul instalat sigur la nivel de medie rezonabila. Dar atat.

 

Sursa: http://revistacultura.ro