În sala mică, luminile se aprind pe rând, în timp ce pe scenă se aşază decorurile. Actorii repetă, din surdină se strecoară o muzică liniştitoare, care potenţează unele replici. “Gata, începem!”, se aude vocea blândă şi fermă totodată a regizoarei, iar în faţa sălii începe să se deruleze una din scenele din O Povestea Japoneză, a cărei premieră va avea loc pe 18 martie, la Teatrul „Luceafărul”.

O repetiţie este, în fapt, un mini-spectacol, la care ai bucuria nu doar de a vedea mai devreme ceea ce publicul va aplauda cât de curând, ci şi de a-i cunoaşte pe cei care dau viaţă poveştilor folosindu-şi talentul în mânuirea marionetelor. „Hi-hi-hi, s-a oprit ploaia”, şi intră în scenă Maru-me, căreia i-a dat glas şi trăire Carmen Mihalache. „Am ajuns. Bunicoo, bunicoo, vino repede! Repede, repeedeee”, şi pe scenă apare marioneta mânuită de Liliana Mavriş Vârlan. „Scoală-te, aşează-te, culcă-te, mergi... Nici nu ştiu cât pot să mai duc”, spune Bunica, în timp ce Maru-me se distrează copios. La scurt timp intră în scenă Yoneyama, mânuit de către Claudiu Gălăţeanu. Totul în acordurile muzicii interpretate de către Dragoş Maftei, care în doar două săptămâni a învăţat să cânte la şase instrumente! Regia aparţine Irinei Niculescu Lewandowski, care a mărturisit că a ales special această poveste: „Pe de o parte am avut poftă să fac o comedie, pe de altă parte mi s-a părut că ne prinde bine la toţi, şi adulţilor, şi copiilor în această perioadă de tensiune, de confuzie să vedem o poveste senină, de dragoste”. De fapt, acest spectacol este o dublă premieră, cunoscuta regizoare (stabilită în SUA împreună cu soţul ei, John Lewandowski) fiind pentru prima oară când pune în scenă o piesă la „Luceafărul”.

„Când transmitem publicului o emoţie profundă trăim un alt nivel de spiritualitate”

Povestea originală care stă la baza adaptării scenice este marcată de mitologia japoneză, în care cele trei femei puternice din piesă, Maru-me, Mama şi Bunica, sunt adesea prezente. Ele reprezintă anotimpurile vieţii şi exprimă profunzimea relaţiei dintre om şi natură. Rolul lor este acela de a iniţia şi de a ghida eroul, fără a-şi pierde dimensiunea pământeană şi umorul.

Povestea luptătorului sumo Yoneyama şi a lui Maru-me insuflă o atmosferă de seninătate şi fericire. Parcursul iniţiatic al celor doi eroi constă în călătoria lor, unul spre celălalt.

Concepţia regizorală se inspiră din patrimoniul cultural al Japoniei, din folclor, arta grafică şi teatrul de păpuşi tradiţional. Versiunea scenică a acestei povestiri fermecătoare cu anti-eroi explorează cu umor ideea că puterea adevărată constă atât în forţa muşchilor, cât şi în cea a inimii.

Pentru premieră s-a lucrat deocamdată trei săptămâni, iar repetiţiile vor continua. „În general, perioada optimă pentru repetiţii este de două luni pentru o premieră. Este important acest interval deoarece actorii trebuie să fie la un maximum de inspiraţie în seara spectacolului”, a punctat Oltiţa Cîntec, directorul artistic al teatrului. Actorii trebuie aduşi la vârful de entuziasm şi de formă astfel încât să ofere tot ceea ce au mai bun.

Pregătirea unui spectacol nu este deloc o treabă uşoară, iar povestea japoneză a început undeva prin noiembrie, când John Lewandowski a creat schiţele pentru marionete. Au intrat în scenă atelierele de la Luceafărul, unde au fost sculptate marionetele, li s-au creat costumele, au fost pictate păpuşile, iar la final au fost încredinţate actorilor. Privit din sală, spectacolul se derulează armonios, scenele vin firesc, păpuşile prind viaţă sub mâinile pricepute ale actorilor, care nu au deloc o misiune uşoară, însă este foarte frumoasă. „Mie îmi plac păpuşile. Cred că poţi să faci teatru de păpuşi adevărat, să creezi momente magie dacă ai o sensibilitate specială de a te exprima, de a imagina acest timp de emoţie pe care îl transmite un obiect. Eu am studiat Regie pentru că am vrut să fac teatru de păpuşi şi pentru că mi se pare că printr-o coeziune dintre actori şi păpuşi poţi exprima anumite lucruri pe care altfel greu le-ai exprima – probleme delicate, greu de atins altfel. Mi se pare că, atunci când creăm momente de magie şi transmitem publicului o emoţie profundă, trăim un alt nivel de spiritualitate”, a recunoscut Irina Niculescu Lewandowski.

Emoţii prin fire atent manevrate

Ca să poţi transmite emoţia trebuie ca între actor şi păpuşă să existe o empatie perfectă. Ca actor, filtrezi prin tine trăirile şi tot ceea ce vrei să simtă publicul şi nu este deloc uşor. Se mai fac modificări după ce ies păpuşile din atelier pentru că anumite lucruri au ieşit aşa cum au fost imaginate, altele nu şi atunci se ajustează. După ce primeşte rolul şi păpuşa, actorul are o perioadă în care îi aşează firele aşa cum trebuie – mai întâi cele de echilibru, cele obişnuite, apoi cele speciale, cu care se redau gesturile. Trebuie să găsească punctele optime, spre exemplu cele cu care păpuşa duce mâinile la faţă, să lucreze cu atenţie. În atelier se pun firele de bază astfel încât să se poată mişca păpuşa, dar apoi vine priceperea actorului în a-i aşeza firele de expresie şi asta este o tehnică de cercetare ca să găsească tot ceea ce are nevoie. Emoţia o dai din tine ca actor. Dacă ar fi vorba doar de firele trase şi prin ele nu ar trece şi starea pe care actorul o transmite păpuşii, marioneta nu ar avea emoţie. Ar face o mişcare tehnică. Asta este partea interesantă din actorie -- atunci când păpuşa transmite o stare, o emoţie, o trăire dată de priceperea actorului. O marionetă poate avea şi 10-12 fire cu care se lucrează într-un spectacol, aşa cum are Yoneyama (Munte de Orez). Nu toate se folosesc mereu. Spre exemplu, un singur fir poate fi folosit doar pentru o singură mişcare, dar el este acolo.

O poveste japoneză

Yoneyama (Munte de orez) este un tânăr luptător sumo aflat în drum spre campionatul anual al împăratului. Puternic, îndrăzneţ şi mulţumit de sine, se simte invincibil. Pe drum o întălneste pe Maru-me, o tânără veselă, care se întoarce de la izvor. Yoneyama o gâdilă in glumă, dar Maru-me îi blochează braţul. Yoneyama încearcă în zadar să se elibereze, se simte umilit şi se întreabă cât de puternic este el? Tânăra vrea să-l ajute şi îl invită la ea acasă, unde Yoneyama descoperă că nu numai Maru-me este mai puternica decât el, ci şi mama ei, care vine de la câmp purtând vaca în spate, şi bunica reumatică. Bătrâna, împiedicându-se de un stejar uscat, se supără, îl smulge din rădăcini şi îl aruncă peste gard. Cele trei femei puternice decid să facă din Yoneyama un om cu adevărat puternic. Tânărul sumo trebuie să lupte în fiecare zi cu bunica pentru a exersa, iar în timpul liber le ajută pe femei la treburile gospodariei. Când ajunge în cele din urmă în Capitală, luptă cu cei mai puternici luptători sumo şi câştigă campionatul.

Yoneyama cel solid ca un munte şi „dulce ca un bob de orez” este acum nu numai puternic, ci şi înţelept. El refuză invitaţia împăratului de a rămâne la curte şi se întoarce la cele trei femei ca să devină fermier şi să se căsătorească cu Maru-me. „Yoneyama este un copil mare, un tânăr care cucereşte lumea şi se maturizează, la fel ca şi în poveştile româneşti. E foarte simpatic”, a zâmbit Claudiu Gălăţeanu în timp ce prezenta păpuşa. Maru-me este o fată veselă, râde foarte uşor. „Mi-a adus o stare de calm. Mie îmi place să mişc păpuşa mai repede, dar în această poveste mişcările au trebuit să fie mai lente, în acord cu calmul japonez. Ne jucăm împreună şi când repetăm pe scenă, şi când lucrăm în faţa oglinzilor, aşa cum se face cu marionetele pentru a vedea dacă mişcările şi expresiile sunt cele dorite”, a completat Carmen Mihalache. „În piesă, cu toţii interpretăm mai mult decât un singur personaj, avem câte ceva în plus şi asta este bine că suntem tot timpul în priză. Eu sunt şi Mama lui Maru-me, şi Luna”, am aflat Ioana Iordache.

Muzică specială pentru şase instrumente

Actorii repetă şi împreună, dar şi separat. Este nevoie de multă muncă individuală, să vezi cum se mişcă marioneta, este important să o simţi. Trebuie să joci la lungimea braţului, să îţi calculezi fiecare mişcare. „Păpuşa trebuie să aibă o anumită greutate pentru stabilitate, sunt importante şi articulaţiile, trebuie să ştii de care fir să tragi şi cât să tragi ca să iasă mişcarea perfectă”, a explicat Oltiţa Cîntec. „Lucrul cu marioneta este la fel ca şi cu un instrument. Dacă nu exersezi, îl uiţi. Trebuie să ai mereu mâinile pregătite”, a explicat Liliana Mavriş Vârlan, a cărei pricepere s-a văzut în rolul Bunicii, un personaj ghiduş, care punctează foarte bine umorul în scenă, este înţeleaptă, puternică. Este Maru-me ajunsă în toamna vieţii. „Când începi un spectacol cu o păpuşă, faci un fel de antrenament, un fel de work-shop. După ce avem păpuşile principale, facem improvizaţii pe situaţiile din spectacol pentru a învăţa personajul. Este o perioadă în care este important să îţi cunoşti personajul, iar el să te cunoască pe tine”, a completat Liliana Mavriş Vârlan, unul dintre cei mai buni marionetişti nu doar de la Luceafărul, ci din România.

Estetica spectacolului se inspiră din arta japoneză. Pe de o parte păpuşarii sunt la vedere, îmbrăcaţi în negru, pe de altă parte decorurile se deplasează printr-o serie de paravane, ca şi în grafica şi serigrafia japoneză, iar muzica se inspiră din sonorităţile acestei culturi. În general este pentatonică şi de multe ori însoţeşte păpuşa la fiecare mişcare. „În Povestea Japoneză, am compus special muzica pentru cele şase instrumente - un banjo acordat după shamizenul japonez, un fluier, două tobe, două cineluri, o marimba (un instrument asemănător xilofonului, dar este special construit, cu clape din lemn de trandafir – n.r.) şi o serie de clopoţei”, am aflat de la John Lewandowski, care a lucrat foarte bine cu Dragoş Maftei. Actorul a reuşit să stăpânească, în doar două săptămâni, cele şase instrumente şi să ofere pasaje foarte armonioase. „Ştiam să cânt la chitară, când eram student am învăţat singur să cânt la pian, iar acum am fost fascinat de ideea că aş putea să mă descurc foarte bine şi la cele şase instrumente”, a zâmbit Dragoş.

În sala mică, după repetiţie, luminile se sting pe rând, nu înainte de a fi retrase decorurile. În scurt timp, povestea lui Maru-me şi a lui Yoneyama va ajunge la public, în acordurile celor şase instrumente şi prin măiestria actorilor. Maura ANGHEL

Caseta 1

„Emoţia o dai din tine ca actor. Dacă aţi vedea doar firele trase, iar actorii nu şi-ar trece starea prin corpul lor pentru ca apoi să o transmită păpuşii, marioneta nu ar avea nicio emoţie. Ar face o mişcare tehnică. Asta este partea de măiestrie în actorie” – regizorul Irina Niculescu Lewandowski

Caseta 2

O Poveste Japoneză

Dramatizare şi regie: Irina Niculescu Lewandowski

Scenografie şi muzică: John Lewandowski
Distribuţie: Carmen Mihalache (Marume); Ioana Iordache (Mama); Liliana Mavriş Vârlan (Bunica); Claudiu Gălăţeanu (Munte de orez); Dragoş Maftei (Muzicianul)

Caseta 3

Irina Niculescu face parte din generaţia de regizori care a creat o nouă concepţie despre profesia de păpuşar, imaginându-l pe acest artist ca actor şi interpret capabil să practice diferite tipuri şi tehnici de teatru de păpuşi şi să aibă o deschidere spre celelalte arte scenice.

Caseta 4

O Poveste Japoneză

4 actori

23 de păpuşi

6 instrumente