Semne de bună întemeiere

În urmă cu câţiva ani, într-o sală de seminar de la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, unde avea loc o dezbatere ştiinţifică, am însoţit cu un cuvânt de întâmpinare expoziţia de basoreliefuri ale marilor gânditori ai omenirii a unui tânăr sculptor, pe atunci, cred, elev în ultima clasă a Liceului de Arte din Iaşi sau student în primul an la Belle Arte. Acea galerie de chipuri ilustre, expusă într-un cadru neconvenţional, se potrivea bine cu ambianţa spaţiului cărturăresc. Figurile modelate cu siguranţă de artist cu state vechi de tânărul sculptor, pe numele lui Vladlen Babcineţchi, nu apăreau lipsite de duh şi viaţă lăuntrică, aşa cum îmi lăsau mai totdeauna impresia portretele litografiate ale profesorilor şi savanţilor omniprezente în amfiteatrele şi sălile de curs pe care le-am frecventat şi eu în anii de studii universitare. În gipsul acestor plăsmuiri se simţea freamătul minţii, ce grăia elocvent prin expresia ochilor, jocul de linii al feţei, sugestiile bogate ale frunţilor încreţite ori mişcarea adânc mărturisitoare a buzelor.

După acea întâlnire plină de făgăduinţe cu ucenicul întru ale sculpturii nu am mai avut nici un fel de ştire cu privire la evoluţia lui ulterioară. L-am întâlnit cu totul neaşteptat la expoziţia lui Ion Irimescu din această vară, de la Muzeul Unirii din Iaşi. Venise reverenţios să se bucure privind opera magistrului şi pe deasupra adusese ofrandă muzeului un bust al domnitorului Cuza. Atunci Vladlen Babcineţchi m-a poftit să-i vizitez atelierul. Am acceptat cu plăcere invitaţia şi am intrat după câteva zile în cuibul lui de creaţie situat într-o fostă cazarmă din Copou. Odată ce-am păşit înăuntru am avut revelaţia unui univers mirific, necanonic, cum numai un om de gust şi spirit ştie să-l alcătuiască. Rafinamentul interiorului era de fapt oglinda făpturii omeneşti ce-l locuia, a bogăţiei lui spirituale, aspiraţiilor, dar şi neliniştilor sale. Peste toată acea tocmire de cochilie de meşter se vedea pecetea unei personalităţi complexe, sensibile şi fremătătoare, a nestării creatoare, ce-i semnul distinctiv al plăsmuitorului de frumos.

Vladlen Babcineţchi, basarabeanul din părţile Nistrului, are puritatea acelor personaje luminoase, dar şi frământate de întrebările existenţiale ale lui Dostoievski. E un tânăr cultivat şi cu un destin forjat de mersul vremurilor şi vremuirilor. Prenumele său, Vladlen, este o construcţie verbală onomastică rezultată din două vocabule, una din Vladimir şi cealaltă din Lenin. Părinţii lui, trăitori pe atunci în Uniunea Sovietică, i l-au dăruit spre a-i purta norocul de a fi un om ales aidoma inspiratorului. Dar moara istoriei a măcinat o cu totul altă făină. L-a hărăzit altei sortiri. A ajuns în România la scurt timp după schimbările din 1989. Mama lui a intrat în corpul profesoral al Catedrei de limbi slave de la Universitate, iar Vladlen a urmat şcoala primară, liceul şi facultatea de arte în Iaşi, unde a fost elevul sculporului Ilie Bostan.

A vădit de timpuriu calităţi de zămislitor al frumosului artistic, pendulând între pictură şi sculptură. Prima a rămas un violon d'Ingres, a doua a devenit preocuparea de căpătâi. Optând pentru tridimensional, a fructificat ingenios plasticitatea cromaticii picturale, lumina cea sălăşluitoare din tablouri şi supleţea şi tuşeul gracil al grafismului. Cu aceste mijloace de expresie, asimilate organic limbajului sculptural, alăturate celor specifice genului, artistul se mişcă dezinvolt între figurativ şi abstract, între redarea fidelă şi interpretarea metaforică şi sugestivă, tinzând spre sinteze şi ocolind statornic gratuităţile şi sterilul în exprimare. În demersul său artistic, Vladlen Babcineţchi se dovedeşte deja un fin tehnician, dar şi un imaginativ al suculenţelor livreşti. În pofida unei sensibilităţi mai degrabă feminine, el este un temerar visător, însă nerupt de un contingent, căruia ştie să-i biruie constrângerile.

Sunt, aşadar, văzându-i promiţătoarea lucrare de până acum, semne de bună întemeiere viitoare.