Destăinuirile unui milionar de Top Forbes EXCLUSIV

Unul dintre cei mai puternici ieşeni ai momentului, a cărui avere este estimată la 13 milioane de euro, a fost, în anii copilăriei şi adolescenţei, sărac lipit pământului * comuniştii i-au adus familia la lingură de lemn, fiind nevoit ca împreună cu părinţii şi cei doi fraţi, Cristian şi Victor, cel mai cunoscut ministru de după Revoluţie, să împartă o cameră îngustă, undeva pe Sărărie * despre copilăria muncită la câmp, fuga de acasă, la 19 ani, pentru a îmbrăţişa o carieră militară, şi primele afaceri cu tenişi din Polonia ale lui Gabriel Surdu, citiţi într-un amplu material realizat de „Evenimentul Regional al Moldovei”

Bonom, discret, mereu elegant şi cu har la vorbă, Gabriel Surdu este un personaj aparte în peisajul ieşean. Alura milităroasă, întregită de o mustaţă sobră, intimidează la prima vedere. Dar, după ce ai ocazia să discuţi cu unul dintre cei mai puternici oameni de afaceri ai Iaşului, poţi descoperi sensibilităţi care, în loc să-l vulnerabilizeze, l-au ajutat să răzbească pe un drum al vieţii deloc uşor. Îndelungata sa carieră militară l-a făcut să aprecieze munca şi seriozitatea, disciplina şi onoarea cuvântului dat. Fără aceste repere, Gabriel Surdu nu ar fi devenit un învingător.
Norii copilăriei
Reperele copilăriei lui Gabriel Surdu au fost tavanul scund al unei căsuţe din Sărărie şi dosarele de cadre care au închis între coperţile cenuşii destinele părinţilor săi. „Mama era surghiunită pentru că a fost profesoară şi era fiică de chiabur. Avea 6 hectare de pământ. Tata a făcut preoţie şi în `56 a fost arestat”, îşi aminteşte Gabriel Surdu. Într-o vreme în care foametea care a urmat războiului şi stalinismul schimonoseau chipul românilor, Gabriel Surdu încerca să îşi croiască un drum în viaţă, alături de fraţii săi mai mari, Victor şi Cristian. „Când eram copil, lucram. La IAS, la legat la vie, la prăşit, la cărat fân cu calul. Familia mea nu avea bani. Am stat cinci într-o cameră în stradela Sărărie, din mila unui coleg al bunicului meu, care a fost în armata regală. Ne-a dat o cameră şi un hol unde am învăţat din clasa a patra până într-a opta. Nu am avut o viaţă în puf. Dormeam la picioarele mamei şi ale lui tata, în acelaşi pat în care dormeau şi fraţii mei. Eram cogeamite vlăjganul. Ieşeam pe sub masă din cameră”, îşi aminteşte Gabriel Surdu. După o lungă perioadă, a apărut o rază de lumină: mamei i-a fost repartizat un apartament în Tătăraşi. „În două camere, stăteam toţi cinci. Acolo şi-a terminat fratele meu, Victor, facultatea. În timpul sesiunii, îl primeau colegii în cămin, ca să nu facă naveta din Tătăraşi până la Horticultură, care era pe atunci la Şcoala Normală”.
Mirajul uniformei
La 19 ani, atras de disciplina şi rigoarea cazonă, Gabriel Surdu părăseşte Iaşul, luând drumul şcolii militare din Sibiu. De acasă, banii soseau rar şi puţini, 200 de lei la câte trei luni. „Din ăia 200 de lei şi din soldă mi-am făcut primul costum abia când am ieşit din şcoala militară. În momentul în care am terminat liceul, m-am dus la absolvire cu pantaloni evazaţi făcuţi din uniformă, cu clin. Prima pereche de pantaloni civili mi-am cumpărat-o abia când am lucrat la Doi Peri, la fermă”, spune Gabriel Surdu. După absolvirea şcolii sibiene, tânărul militar a ajuns la Constanţa. „Acolo am stat în zece gazde, că vara te dădea afară. Mult mai târziu am primit de la unitate o cameră şi aveam WC-ul după un hol de 10 metri, cu o chiuvetă care îngheţa iarna şi făceam focul ca să o dezgheţăm. Aşa a fost prima mea perioadă de ofiţer. N-am primit nicio casă în Constanţa, ca ofiţer, decât cămăruţa aia”, povesteşte bărbatul pentru care armata a reprezentat a doua sa familie.
Onoare militară
Constanţa a însemnat pentru Gabriel Surdu patru ani bătuţi pe muchia aripii de avion: „Am fost la Aviaţie, la Tuzla. Pentru că eram printre cei mai buni la învăţătură, am fost selectat la regimentul de protocol al lui Ceauşescu. Apoi, am fost avansat comandant de companie la regimentul de aviaţie de vânătoare, unde e acum baza NATO de la Kogălniceanu”. O carieră promiţătoare se deschidea pe linia orizontului, însă cei de acasă i-au topit aripile cu dorul lor. „Am venit la Iaşi că mă topea frate-miu, Dumnezeu să-l ierte!, cu ălălalt, cu mama şi cu tata, să vin acasă. Am sosit prin `83 şi am lucrat ca ofiţer până prin `95. Am fost şeful pregătirii tineretului pe judeţ, după care am ajuns şeful Transmisiunilor pe judeţ şi apoi şeful transmisiunilor pe trupe teritoriale la Corpul de Armată pe Moldova, Covasna şi Harghita. Nu am ieşit din Armată cu ordonanţă. Având o operaţie la coloană, pe care am făcut-o în `86, la Cernobîl, atunci, am ieşit la pensie de drept. După 24 de ani în Armata Română, am ieşit cu mâinile în buzunare, un apartament şi cu copii. Am intrat în armată la 19 ani şi am plecat pe la 44 de ani”, rememorează Gabriel Surdu epopeea trăită sub drapelul Armatei Române.
Pe cont propriu
Imediat după ce a revenit la vatră, Gabriel Surdu a testat beneficiile capitalismului. Începuturile au fost stângace, dar entuziaste. „Am făcut două alimentare, undeva în zona Gării, pe Străpungerii Silvestru. Am cărat marfă cu spatele mult timp. Am făcut într-o scară de bloc o alimentăruţă. Împreună cu un coleg ofiţer, căram mohair de pe la Rifil, şi tot felul de marfă, după ce termina şi el programul. Pe la 3 noaptea mă culcam şi la 7 dimineaţa eram în picioare. S-au dus asociaţii ăştia ai mei prin Polonia, de unde au adus tenişi, cum era atunci. Era o vreme a pionieratului, când mulţi nici nu ştiau că se poate face alimentară privată”, îşi aminteşte acesta. După experienţa micilor afaceri de la colţul blocului, Gabriel Surdu a înţeles că poate şi trebuie să facă mai mult. „Prin 1999 am început să umblu prin ţară, iar în 2000 am făcut primele trei benzinării în 4 luni de zile, la Timişoara. Frate-miu, Victor, nu a avut treabă cu afacerea asta. A fost un moldovean pe care l-am cunoscut la Podul de flori, care m-a sunat la un moment dat, spunându-mi că, la rândul său, îl cunoaşte pe moldoveanul care e la Lukoil. M-am asociat, am muncit vreo 6 ani şi când am văzut că nu îmi mai vin banii care trebuiau să îmi vină, ne-am despărţit. Eu mi-am luat drumul meu, am făcut primul credit. Nu ştii niciodată când a ieşit primul milion într-o afacere, pentru că, dacă scuturi un om de afaceri corect, are bani, dar nu ţine milioane niciodată. Întotdeauna are banii investiţi în ceva care produce. Vârful în afaceri nu ştiu dacă l-am atins. Mai e timp”, se destăinuie Gabriel Surdu. Nelu PĂUNESCU

O avere de Top Forbes
În biroul lui de pe strada Săulescu, Gabriel Surdu, om de afaceri a cărei avere este estimată de revista Forbes la 13 milioane de euro, ţine la loc de cinste brevetele semnate de Regele Ferdinand, de la campaniile militare la care a participat şi bunicul său, ofiţer în Armata Regală. Este o legătură cu un trecut în care adevăraţii bărbaţi făureau o Românie mare. Anul acesta, în calitatea sa de viceprimar al Iaşului, Gabriel Surdu a avut iniţiativa reînfiinţării Gărzii de Onoare, ca un omagiu adus Gărzii Civice, care a funcţionat la Iaşi în 1866. Dorinţa sa este de a-i omagia astfel pe înaintaşii României, dar şi de a readuce în rândul ieşenilor, mai ales celor tineri, respectul faţă de tradiţiile militare româneşti. Un demers care îi defineşte întreaga viaţă: cinste, onoare, disciplină.

* * *
„Am intrat în armată la 19 ani şi am plecat pe la 44 de ani” – Gabriel Surdu

* * *
„Vârful în afaceri nu ştiu dacă l-am atins. Mai e timp” – Gabriel Surdu