La câţiva kilometri de Târgu Neamţ, într-o pădure pe care toamna reuşeşte să o coloreze ireal de frumos, vieţuiesc, la un schit ferit de zgomotul lumii, câţiva călugări. Până aici nu-i nicio noutate, zona fiind cunoscută pentru numărul mare al lăcaşurilor de cult, unele mai mari, altele mai mici, unele aşezate în calea drumeţilor, altele cumva ferite, dar nu neştiute. La schitul mic şi dichisit, de nici n-ai zice că-i în grija unor bărbaţi, ajungi doar dacă-l ştii sau îţi povesteşte cineva despre el şi imediat ce-i treci poarta ai impresia că ai intrat într-o altă lume. Nu-i vorba doar despre liniştea care îţi permite, în sfârşit, să-ţi asculţi şi sufletul, nu doar gândurile cele bune, ci şi despre mirosul pământului, al merilor tomnatici, al lemnului, al ierbii şi al pădurii dimprejur. Să nu care cumva să cădeţi în păcat şi să spuneţi că-i rupt de lume că nu-i deloc aşa – are şi curent electric, şi gaz metan, şi semnal la telefon şi tot ce trebuie pentru un trai civilizat. Toate acareturile, nu puţine şi foarte frumoase, au fost făcute doar din munca călugărilor şi din banii adunaţi de la cei care au venit să se închine la icoane. Din sumele atent chivernisite, strânse de pe urma pomelnicelor stropite cu lacrimi de deznădejde ori de dor după cei ce nu mai sunt printre noi, din bănuţul adunat cu grijă în batistă de bătrânelele care împart mereu tot ce au cu oamenii de lângă ele şi pun deoparte şi pentru Dumnezeu, din tot ce oferă călătorii care vin la schit să mai scape din lumea nebună în care trăim mulţi dintre noi. Biserica nouă se înalţă semeaţă într-o curte perfect amenajată, de zici că a fost făcută de un grădinar englez, chiliile din jur par desprinse dintr-un resort de lux, iar capela de alături are o pictură care ar putea concura cu marile lucrări ale maeştrilor clasici. E greu de crezut că totul s-a făcut din truda călugărilor şi cu ajutor oamenilor care vin la schit, dar uite că este perfect posibil şi acest lucru naşte mari întrebări legate de alte proiecte pe care le vedem abandonate prin toată ţara. Spitale începute acum zeci de ani şi lăsate în pagină, şcoli care abia se ţin în picioare, baze sportive care au ajuns adăposturi pentru oamenii străzii, câte proiecte nu sunt lăsate de izbelişte, motivul fiind mereu acelaşi – nu sunt bani. Da, poate nu sunt, dar nici voinţă de a-i chivernisi pe cei care au fost sau atât câţi sunt nu este. În plus, şi onorariile constructorilor, proiectanţilor şi ale tuturor celor implicaţi sunt enorme.

 

Citește și

Despre oamenii-îngeri

 

Călugărul care ne-a povestit cum a reuşit el să facă, ajutat de cine a putut şi a dorit, o minune de schit a clătinat din cap a mâhnire când a vorbit despre copiii sărmani, despre bugete secătuite, despre cum se tot duc fondurile cine ştie pe unde. N-a spus niciun cuvânt rău, dar urmărindu-i privirea era uşor de înţeles şi întrebarea care îl frământa – Cum de este posibilă atâta indiferenţă? Schitul din inima pădurii este un exemplu, la fel ca multe altele, de cum se pot face lucruri trainice dacă îţi pasă şi dacă interesul personal nu trece de misiunea încredinţată, lucru vizibil la cei mai mulţi oameni din administraţie şi politică. Și dacă tot vin alegerile, poate n-ar fi rău să vă oferiţi, voi cei ce veţi candida, momente de răgaz în vreun loc mai depărtat de lumea care vă ispiteşte mereu să vă uitaţi cuvântul cu care plecaţi la drum. Ar fi un bun prilej de a vă asculta şi gândurile bune, puţine câte ori fi, nu contează, dar care într-o zi ar putea să vă transforme în oameni pentru care adevărul ar fi singura credinţă.

Maura Anghel