Visul papucilor de gumă

Ştefan are 14 ani şi-i place enorm să citească. Ar rupe orice carte ce i-ar pica în mână, dacă i-ar pica. Din păcate, cărţile sunt rare pentru el. Nu are o bibliotecă, iar dacă ar avea probabil ar transforma-o într-un altar al cunoaşterii. Viaţa pentru el şi sora lui nu este uşoară – stau într-o casă fără căldură, trăiesc din mila unor profesori şi se bucură ori de câte ori primesc atenţie.
Gabriel vrea să joace fotbal. Ar vrea şi să citească, dar nu are decât cărţile de la şcoală pe care le ştie deja. Nu-i nimic, le reciteşte că oricum nu are ce face altceva în serile lungi de toamnă în care frigul îl aduce în cămăruţa din chirpici unde, la lumina unui bec chior, îşi face temele alături de cei trei fraţi ai luni. Toţi cu note mari, toţi la fel de săraci şi toţi la fel de bucuroşi să fie împreună.
Adrianei îi place să cânte. Asta îşi doreşte cel mai mult şi asta face după ce termină lecţiile în sala de lectură a centrului de plasament unde a crescut. Îşi strânge cu grijă creioanele, adună ultimii biscuiţi din pachet şi-i pune deoparte, să fie desertul pentru mâine. Nu a trăit în lipsuri de cânt a luat-o statul în grijă. Ba un ajutor, mai o campanie, ea a primit, material vorbind, tot ce are nevoie un copil la şcoală. I-au lipsit braţele calde ale mamei şi iubirea unei familii destrămate de alcool şi de bătăile zilnice oferite de tată.
Nu sunt scenarii ci poveşti reale de viaţă, trăite de copii deveniţi adulţi mult prea devreme, de copii pentru care ziua de astăzi este tot ceea ce contează. La un mâine nu s-au gândit, nu ar avea timp, orele fiind dăruite învăţăturii care le aduce, lună de lună, o brumă de bursă care le permite să-şi cumpere câte un suc şi ceva dulce. E festin atunci. Fără acei bani şi ajutorul dat de stat nu s-ar descurca şi fac tot ce pot ca să nu-i piardă. De partea cealaltă sunt adolescenţii care au legat cartea de gard, cărora nu le mai pasă nici de socoteli, nici de lecţii de geografie sau istorie. Unii au fost obligaţi de familie, alţii au luat modelul văzut acasă şi nimeni nu le-a arătat că poate exista şi o altă viaţă în afara celei pline de lipsuri.
Abandonul şcolar este o tristă realitate în România. În fiecare an mii de copii şi tineri renunţă la cursuri şi fie îngroaşă rândurile celor care, într-un final previzibil ajung în arest, fie dau naştere la copii ca să poată primi ajutor social. Nu clătinaţi din cap, este o realitate a satelor sărace – fetele devin mame atrase doar de venitul minim garantat, altfel nu ar avea din ce trăi. Nici nu şti-au pus problema că ar putea avea un alt trai, nici nu le pasă de cei mici care ajuns pe drumuri mult prea devreme. Unii reuşesc să se salveze singuri, să dobândească de mici o înţelepciune care le spune că fără carte nu vor avea niciodată parte. Alţii sunt candidaţi încă de mici pe listele celor care devin cauze în campaniile umanitare. E bine că primesc ajutor, dar nu este bine că nu fac nimic să iasă singuri la liman. Se complac într-o sărăcie cruntă în care îşi cresc copiii care tânjesc la o pereche de papuci, la o minge ori caiete pentru şcoală. Oamenii mari cu aspiraţii mici ar trebui să înveţe de la copiii ambiţioşi că salvarea vine doar de la ei, iar statul care îi hrăneşte ar trebui să le ceară să dovedească în fiecare secundă că merită dumicatul plătit de fiecare dintre noi. Poate aşa reuşim să schimbă statisticile care ne ţin mereu la coada Europei când vine vorba despre educaţie şi nivel de trai.