Florin Piersic: „Am dat oamenilor mult, dar am primit şi mai mult, înzecit, de la ei”

Motoarele de 4 x 20 ale celui mai cunoscut actor român din toate timpurile refuză să reducă viteza * chiar dacă picioarele încep să ceară din ce în ce mai des câte un mic popas, spiritul lui Florin Piersic umblă fără odihnă, căutând ceea ce artistul a oferit toată viaţa spectatorilor şi admiratorilor săi – emoţie, speranţă, dragoste şi zâmbete * „artistul terapie al românilor” pentru care timpul trecut e prezent iar complezenţele se poartă la persoana întâi poposeşte din nou la Iaşi pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care i-a pus scena sub picioare, „tatălui său spiritual”, Radu Beligan

 
- Sunteţi la Iaşi cu ocazia unui eveniment de excepţie: atribuirea Sălii de Spectacole a Ateneului a titulaturii de Sala Radu Beligan. Maestrul Beligan a păşit pentru prima oară pe o scenă, la vârsta de 12 ani, chiar aici, la Ateneu. Care ar fi amintirea legată de Radu Beligan care vă vine cel mai des în gând?
- Trebuie să ştiţi că eu eram student în anul IV, când Radu Beligan l-a adus la spectacolul „Peer Gynt”, pe care eu l-am făcut la voi, la Iaşi, datorită lui Prelipcean (n.r. Bujor Prelipcean, directorul Filarmonicii din Iaşi), pe regizorul Louis Daquin care făcea prima coproducţie româno-franceză (n.r. „Ciulinii Bărăganului” după Panait Istrati – 1957). Jucam piesa în regia lui Dinu Cernescu, şi Daquin a venit şi a spus - „Ăsta e Tănase!”, unul din rolurile principale din „Ciulinii Bărăganului”. Şi aşa, datorită lui Radu Beligan, şi el ştia şi ştie...nu mai ştie că acum e într-o stea, am ajuns actor. El a fost primul care m-a distribuit într-un film, chemându-l pe Louis Daquin. Eu, datorită acestui film am ajuns la Festivalul Internaţional de la Cannes, şi atunci am avut ocazia să-i cunosc pe ce mai mari actori care erau prezenţi acolo, de la Paul Newman, la Fernandel, la Jean Marais, cu care aveam să joc mai târziu în România, în „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”, Tatiana Samoilova, Gina Lollobrigida, Sophia Loren... Vă daţi seama ce senzaţie a fost pentru mine să-i văd pe toţi acolo, după ce îi văzusem doar în filme. Aveam 22 de ani. Ăsta a fost norocul meu pe care i-l datorez lui Radu Beligan, care l-a adus pe Louis Daquin. Mai târziu, mai precis în urmă cu vreo 8 ani, Beligan a văzut la Paris piesa “Străini în noapte”, cu Alain Delon în rolul pe care îl joc eu de aproape 8 ani, şi am pus această piesă în scenă, având-o parteneră pe Emilia Popescu şi acum pe Medeea Marinescu. Este o piesă pe care numai la Iaşi am jucat-o de vreo 10 ori. După ce a venit de la Paris, Beligan mi-a spus - ”Florinel, te rog foarte mult, citeşte textul ăsta, să vezi şi tu dacă îţi place. Eu socot că ăsta e un rol care ţi se potriveşte formidabil”. Am citit textul şi i-am spus din prima că joc. Aşa, eu am ajuns să joc în acest spectacol pe care l-a regizat el, cu o foarte mare încredere în mine şi cu o plăcere extraordinară de a-i fi alături. Eu l-am iubit întotdeauna foarte tare şi l-am admirat pentru cultura lui, pentru intuiţia lui în teatru, pentru tot. La premiera din Sala Operei din Bucureşti a venit Eric Assous (n.r. dramaturg francez, autor al piesei „Străini în noapte”), invitat fiind de Beligan. Văzând piesa la Bucureşti a rescris-o şi de atunci o jucăm. Cea mai bună dovadă este că de la Iaşi, eu mă duc şi joc piesa asta la Timişoara, Satu Mare, Arad, Cluj sau Oradea, cu sălile pline, ceea ce este formidabil pentru un actor. Asta a fost legătura mea cu Beligan. Îl regret extraordinar şi plecare lui în stele m-a costat extraordinar.
- Veniţi des la Iaşi, în ultimii ani ca interpret în piesa „Străini în noapte”, iată, regizată tot de Radu Beligan. Aţi avut astfel ocazia de a cunoaşte publicul ieşean, dar şi oraşul, în măsura în care aţi dispus de timpul necesar. Cum vi se pare atmosfera în Iaşi şi ce amintiri „vă stârneşte” târgul Ieşilor?
- La Timişoara, la Universitatea de Vest, unde am fost făcut „Doctor Honoris Causa” pentru întreaga mea activitate artistică - filme, televiziune, teatru, au participat şi au vorbit, Adi Cristi, care mi-e foarte bun prieten, şi Costel Paraschiv Parascan, fostul director al Bojdeucii „Ion Creangă” din Iaşi, unde eu am fost de multe ori şi am prezentat filmul „De-aş fi Harap Alb”. Tot acolo, Radu Beligan a spus..., îmi face plăcere să spun la vârsta asta a mea, de 4 ori 20 de ani, a spus aşa: „Cel mai frumos cadou pe care l-a făcut Dumnezeu poporului român este Florin Piersic”. Poate e cel mai frumos „autograf” pe care mi l-a dat cineva în viaţa mea artistică.
În legătură cu Iaşul, am un trecut foarte mare şi foarte de demult pentru că toate piesele de la Teatrul Naţional din Bucureşti, turneele pe care le-am făcut, au început cu Braşov, Iaşi, Timişoara. Astea erau turneele Teatrului Naţional care era condus atunci de Zaharia Stancu, şi mai târziu de Radu Beligan.Astea au fost turneele mele în Iaşi, cu scenele extraordinare pe care le-am jucat în „Heidelberg-ul de altă dată” în care studenţii m-au luat pe braţe şi m-au dus la Hotelul Moldova. Totdeauna am avut la Iaşi un succes grozav, pentru că aici este un public special, elevat, mai cult, mai iubitor de artă. Amintirile mele sunt multe legate de Iaşi, nemaivorbind de faptul că am prieteni acolo. Eu am legături sentimentale foarte puternice cu Iaşul. Mai mult, eram de 3-4 ani şi am stat vreo 2-3 ani cu tata şi mama la Iaşi, pe strada Rece, vizavi de Bolta Rece, în casa sonetistului Mihai Codreanu, din care eu spun adeseori versuri.

„Până la 22 de ani, eu nu am văzut marea. Auzisem de ea, dar eu stăteam în Corlata, păşteam vacile”

- Vă revendicaţi mereu originea moldovenească, bucovineană mai precis. Cum a fost copilăria lui Florin Piersic, până la devenirea de mai târziu, care s-a dovedit totuşi o devenire precoce, la 22 de ani fiind deja o stea a cinematografiei româneşti?
- Părinţii mei sunt bucovineni, astea mi-s originile, dar eu mi-s ardelean. Mama e fiica de preot din Valea Seacă, Gura Humorului, care acum se cheamă Valea Moldovei. Tatăl meu, doctorul Ştefan Piersic, provine dintr-o familie cu 11 copii, din comuna Corlata, judeţul Suceava, la un kilometru de comuna Ciprian Porumbescu. Acolo am copilărit eu până la 22 de ani. Până la acea vârstă, şi o spun în premieră, până când am jucat „Peer Gynt” pentru examenul de diplomă, eu nu am văzut marea. Auzisem de mare, dar eu stăteam în Corlata, păşteam vacile, mă duceam în poiană dis de dimineaţă şi culegeam ciuperci, umblam desculţ vreo 3-4 luni, cântam cu ţiganii, cu cei care aveau taraf acolo... Eu cu acordeonul meu, cântam împreună cu ei, în fiecare duminică, la Căminul Cultural care astăzi, nu-mi vine să cred, sala aia, renovată total, se cheamă Casa de Cultură „Florin Piersic”.
Familia mea a plecat din Cernăuţi după ce am pierdut-o pe sora mea, Lucica, care s-a înecat în Prut când a sărit să-şi salveze colega de bancă. Au venit la Cluj, acolo unde eu m-am născut, şi din cauza asta oamenii mă socotesc ardelean, că am copilărit în Cluj, în sensul că am făcut şcoala la Cluj, dar eu-s din părinţi bucovineni, deci Moldova îmi este foarte aproape.
- Sunteţi cetăţean al Republicii Moldova. Din impresiile pe care le-aţi cules prin contactele avute cu oamenii de acolo, credeţi că există, la un moment dat, posibilitatea unirii cu România?
- În Republica Moldova am fost de foarte multe ori cu spectacolele şi recitalurile mele. Am fost invitat de toţi de acolo şi mai ales de domnul Avram care s-a ocupat de aceste turnee. Datorită acestor multe călătorii şi turnee pe care le-am făcut în Republica Moldova, la Chişinău, la Bălţi, la Soroca, vreau să-ţi spun că m-am pomenit într-o zi la Bucureşti, chiar de ziua mea, când împlineam de 4 ori 20 de ani, şi aici mă bazez pe ăia care-s proşti la matematică şi nu realizează că am 80 de ani. Spun asta ca să-i derutez, că eu am fost atât de prost la matematică, că am trecut datorită profesorului care ştia că vreau să devin actor şi atunci mi-a dat 5 ca să scap de liceu, că dacă nu, eram elev şi acuma la Cluj, în clasa a XI-a. Cum spuneam, au venit atunci ministra Culturii, ministrul de Interne, cel de Externe, şi preşedintele Timofti, şi mi-au oferit titlul de „Artist al poporului Republicii Modova”. Asta a fost o recunoştinţă pentru mine, extraordinară. În legătură cu viitorul dintre Republica Moldova şi România, eu socotesc că Republica Moldova e a noastră, a românilor. Nu cred că există cineva din România care să nu iubească Republica Modova. Eu nu ştiu politică, nu ştiu ce se va întâmpla, că tot aşteptăm să se întâmple ceva şi nu se întâmplă de nicăieri. Întrebaţi-l pe Giurăscu, că ăsta ştie, că e mare istoric!

Singurătatea artistului de cursă lungă

- Care sunt tabieturile lui Florin Piersic? Din ce surse va recăpătaţi energia după atâta consum artistic şi public?
- Tabietul meu este să mă duc acasă. Liniştea şi plăcerea mea este să fiu acasă, pentru că eu ştiu câţi ani am. De fapt, eu n-am tabieturi pentru că tabieturi are un pensionar care nu mai lucrează, care stă cu undiţa în mână şi-şi taie singur unghiile de la picioare. Nu, n-am aşa ceva. Eu încă trăiesc cu speranţă, ăsta-i cuvântul pe care îl iubesc cel mai tare - „speranţă”. Tot timpul caut să fiu cel care-am fost, pentru că îmi place, pentru că încă am speranţă, şi încă trăiesc, şi încă mă întâlnesc cu oameni care îmi zâmbesc. Gândeşte-te la un lucru - din o sută de oameni, 98 când mă văd îmi zâmbesc. Asta e satisfacţia pe care o am eu, bucuria asta de a veni, cum am venit la Vaslui, şi din clipa în care am coborât din maşină şi până am urcat în hotelul în care locuiesc, şi la recepţie, şi oamenii din restaurant, şi portarul, şi toţi care m-au primit, îmi zâmbeau, mă îmbrăţişau, mă pupau - „nu ştiţi cum v-am aşteptat!”. Asta mi se întâmplă cam peste tot. Asta-i răsplata mea cea mai mare şi ăsta-i tabietul meu, să mă întâlnesc cu oamenii, să mă iubească şi eu să le dau înapoi înzecit.
Vreau să mă ocup, şi asta îi sfătuiesc şi pe cei care citesc acest interviu, să vă ocupaţi de sănătatea voastră, pentru că dacă nu te ocupi tu, nu se ocupă nimeni. Dovada cea mai bună este că, îmi pare rău că trebuie să o spun, dar o spun, majoritatea celor care au plecat, indiferent că sunt poeţi, că sunt cântăreţi de operă, de muzică uşoară, că sunt instrumentişti, balerini, că sunt pictori, că sunt scriitori sau actori, trec câteva zile, cel mult câteva zile, şi nu-i mai pomeneşte nimeni. Asta este chestiunea pe care am spus-o întotdeauna – oamenii te văd, se bucură, te aplaudă, dar te şi uită. La asta mă gândesc eu...Acum câteva zile l-am pierdut pe Gyuri Pascu care era un băiat talentat, l-am pierdut pe Papaiani, care mi-a fost partener în filme. În teatru n-am jucat cu el, dar în filme ne-am întâlnit de multe ori. Îmi pare şi rău şi bine că pot s-o spun, am fost printre puţinii dintre toţi actorii români care s-au dus la el la spital când era în suferinţă, acum o lună şi ceva, pentru că ştiu ce înseamnă să fii tot timpul în atenţie, să te iubească lumea, cer autografe, vor să te filmeze, să te intervieveze, şi apoi te pomeneşti pe un pat de spital, unde în afară de soţia ta nu vine nimeni, cum s-a întâmplat şi cu Jean Constantin. M-am dus la el şi a început să plângă- „Florine, tu eşti singurul care a venit aici, în afară de Stela Popescu”. Deci, din păcate, totuşi se şi uită.
- Sunteţi recunoscut pentru plăcerea de a povesti, de a dialoga cu oamenii ore în şir. Dacă ar fi să rezumaţi, în câteva cuvinte, întreaga dumneavoastră viaţă, care ar fi acestea?
- Da, unii cică mi-au găsit un defect, că cică vorbesc mult. Sigur că vorbesc mult, că am ce spune. Îi urăsc pe cei care vin la televizor şi trebuie să le scoţi cu cleştele vorbele. „Când v-aţi născut?”. „În '36”. „Ce faceţi?”. „Bine”. „Câţi copii aveţi?”. „Doi”. “De ce v-aţi despărţit de prima nevastă”. „De aia”.... De exemplu, Gabi Cotabiţă, spune „nimeni nu mă atrage aşa cum ştie să vorbească Florin, pentru că vorbeşte pe înţelesul tuturor, că are întâmplări pe care le gust”, şi aici e frumuseţea, pentru că mulţi spun „eu mă regăsesc în întâmplările pe care le povesteşte Florin”. De asta vorbesc, când vorbesc. Foarte bine spune Olga Delia Mateescu, colega mea de la Teatrul Naţional - „şi încă nu l-aţi auzit ascultând, pe Florin Piersic”.
Era o replică într-o piesă, pe care am jucat-o ani şi ani de zile alături de..., încă în viaţă, şi spun asta cu o tristeţe extraordinară, pentru că e foarte bolnavă, vorbesc de marea actriţă a Teatrului Naţional, Carmen Stănescu. Jucam într-o piesă care se chema „Dulcea pasăre a tinereţii” a lui Tennessee Wiliams, şi acolo aveam o replică pe care i-o adresam lui Carmen: „să ştii, lady, că am dat oamenilor mai mult decât am primit de la ei”. Astăzi, vorbesc foarte clar şi sincer, povestea şi replica asta, pentru mine are o altă întorsătură... Dacă ar fi să mă rezum doar la cteva cuvinte, acestea ar putea suna aşa: „Am dat oamenilor mult, dar am primit şi mai mult, înzecit, de la ei”.
Nelu PĂUNESCU