Interviu de colecţie cu singura femeie din lume care a străbătut 120 de ţări

Mariea Crâşmaru este singura româncă intrată în Cartea Recordurilor la capitolul „globe-trotter”, pentru „cea mai lungă călătorie” * este singura femeie din lume care a străbătut 120 ţări pe jos, a atins cei doi poli ai Terrei, cele şapte continente, din care a rezultat cel mai lung paşaport din lume înscris şi el în Cartea Recordurilor * paşaportul are 154 de pagini şi o lungime de 19 metri 

„Dacă nu vă convine, plec în jurul lumii pe jos şi să văd eu cine vă mai face de mâncare şi cui o să-i mai reproşaţi ceva”. Când Mariea Crâşmaru adresa aceste cuvinte celor doi fii ai săi, nici prin gând nu i-ar fi trecut că ameninţarea sa o să devină realitate. Ea este singura femeie globe-trotter din lume care a ajuns în Cartea Recordurilor. Am stat de vorbă cu ea despre toate aceste călătorii şi despre alte pasiuni de-ale ei.

- De unde a venit ideea de a porni la pas în jurul lumii?
- În anul 1988 eram în biroul fototecii de la RECOOP (n.r. sorta diverse reclame, calendare, coperţi de cărţi etc.) şi lucram sute de fotografii, diapozitive şi grofoto-uri. Acestea trebuiau aşezate pe anotimpuri şi teme. Luasem o pauză, timp în care am început să răsfoiesc revista «România pitorească». Găsisem un interviu foarte interesant despre Nicolae Ghimpu, care se întorsese din înconjurul lumii. Străbătuse cinci continente, la o vârstă destul de înaintată, iar întâmplările povestite erau de-a dreptul captivante. Întâlnirea cu el m-a adus fără să vreau în proiectul turul României pe jos. Îmi aduc aminte că nea Ghimpu m-a însoţit până în comuna Mănăstirea, mi-a împărtăşit din tainele călătoriei şi le-am însuşit pe toate, mai puţin pe cea de a folosi autostopul. La despărţire, mi-a scris în jurnalul oficial, printre altele, «Sorţii au ales bine. Drum bun, Mariea, drum bun, fătucă!». M-am încăpăţânat să merg numai pe jos, pentru că aşa înţelegeam eu că se deplasează un globe-trotter, altfel spus un călător prin lume. Abia mai târziu aveam să-i dau dreptate lui nea Ghimpu, deoarece o călătorie pe jos nu înseamnă să mergi numai pe jos. Atâta vreme cât nu foloseşti o formă de deplasare proprie te numeşti călător pe jos. Cu această informaţie am pornit la drum pe 1 mai 1988. 3.210 kilometri parcurşi numai pe jos, în 114 zile, respectat fiind traseul şi data sosirii, 23 august 1988, au constituit o premieră feminină solitară şi naţională. Prima călătorie s-a desfăşurat sub egida Federaţiei de Turism şi Alpinism. Am primit de la domnul ministru al compartimentului de resort o diplomă pentru merite deosebite aduse în activitatea sportivă. Revista «România pitorească» a menţionat întâmplări din această călătorie. Între 1 mai şi 23 august 1988 devenisem călător şi intrasem în frumoasa şi speciala familie a globe-trotterilor lumii. Invitaţia şi prezentarea la diverse întâlniri era o dovadă în plus de apreciere şi recunoaştere a performanţei.

„Mama a încercat să mă convingă să nu plec, să nu-mi rămână oasele pe meleaguri străine”.

- Aţi avut sprijinul familiei? E nevoie de mult curaj pentru a porni într-o astfel de călătorie. Pot apărea diverse pericole şi situaţii limită. Nu le-a fost teamă părinţilor să vă lase să plecaţi?
- Nu m-au sprijinit deloc părinţii. Le era teamă că nu mă voi mai întoarce. Mama a încercat să mă convingă să nu plec, să nu-mi rămână oasele pe meleaguri străine. Dar, am plecat până la urmă.

- Cu ce resurse aţi plecat?
- Am avut doar 600 de dolari împrumutaţi.
- Nu v-aţi gândit că poate va apărea un moment în care nu veţi avea ce mânca sau unde dormi?
- M-am gândit la mai mult decât atât. Am făcut o listă cu ce s-ar putea întâmpla pe drum şi cum aş putea să găsesc rezolvare. Experienţa din Turul României şi al Europei m-a ajutat până la un moment dat să rezolv dintre eventualele probleme. Restul urma să văd cum le înfrunt la faţa locului. Nu s-a întâmplat însă în niciun moment să ajung să nu am ce mânca.
- Care a fost cel mai dificil moment de care vă amintiţi din această experienţă?
- Au fost mai multe, dar atingerea Antarcticii a fost cel mai dificil. A fost destul de greu să găsesc modul în care voi ajunge acolo ţinând cont de faptul că nu aveam bani pentru un vas rusesc care mergea acolo. Îmi trebuiau 5.000 de dolari. Ajutorul l-am primit de la preşedintele Argentinei de la aceea vreme, Menem.
- Aveţi nenumărate amintiri frumoase acumulate de-a lungul acestei călătorii prin 120 de ţări. Care ar fi cea mai specială?
- Greu de ales pentru că sunt foarte multe. Dintre cele mai frumoase îmi amintesc oferta de cinci zile la Foz de Iguazi, Parcul pietrelor semipreţioase şi Parcul Naţional al Păsărilor de la Lions Club din Brazilia.

 

„Doamne, fată, cu cine semeni, draga mamii? Că eu şi tată-tu suntem întregi la cap…”

- Povestiţi-ne o întâmplare amuzantă din călătoria în jurul lumii.
- Îmi vin mai multe în minte. Cea mai amuzantă e cea din câmpul safari în Kenya (oferită de Ole Sukuli, Ministrul Culturii) când soţia unui proprietar de balon cu aer ameninţa un hipopotam pentru că îi rupsese florile. În toate aceste călătorii am avut un jurnal în care am însemnat întâmplările. O să-ţi redau câteva pasaje şi din călătoria mea spre Ţara de Foc. «Mă urc în autocar după ce mă asigur că bagajele sunt bine bine aşezate şi în siguranţă. Mi-am luat loc la fereastră ca să-mi pot sprijini capul când mi se face somn. În autocar este rece din cauza aerului condiţionat. S-a înserat, nu mai văd nimic pe fereastră. Îl pun pe Grigore, ursuleţul meu de pluş, între cap şi geam şi încerc să adorm. Nu reuşesc, eu nu pot dormi în mijloacele de transport, aceasta este marea mea problemă. (…) Oprim pentru alimentare. Cumpăr o sticlă cu apă minerală şi o pâine. Mi s-a terminat pâinea uscată şi apa. Ţin pâinea în mână şi mă buşeşte râsul. Mă îndrept către telefonul public, bag cartela şi o sun pe mama. Sărut mâna, mamă!/Mariea?/ Aud la celălalt capăt al firului de telefon. /Da, mamă – spun râzând în hohote./Da' ce e cu tine? Ce-ai păţit? De ce râzi?/Ţi-aduci aminte când eram mică şi mă trimiteai să cumpăr pâine?/Da. De ce?/Ce îmi spuneai când veneam târziu cu pâinea, pentru că mă opream cu copiii la joacă?/Nu mai ştiu, te certam./Nu mamă, mă întrebai dacă am cumpărat-o din Patagonia./Da, da, bată-te norocul fată, aşa este. De asta râzi tu?/Ei bine, da. De data aceasta chiar am cumpărat o pâine în Patagonia, doar că nu ştiu când ajung acasă. Ha, ha, ha…/Eşti în Patagonia?/Da, mamă./Doamne, fată, cu cine semeni draga mamii? Că eu şi tată-tu suntem întregi la cap…/Nu ştiu, mamă, dar… Să ştii că şi eu sunt întreagă la cap». Şi ne punem pe râs. O întreb dacă este bine şi ne luăm rămas bun. Am puţini bani pe cartelă şi am promis copiilor că îi sun din Ţara de Foc.

- Din locurile pe care le-aţi vizitat, v-aţi simţit undeva ca acasă?
- Din partea gazdelor da, aproape toate. Sunt însă destul de bine crescută şi nu profit prea mult de acest prilej.
- Sunteţi născută în Vetrişoaia, Vaslui, însă nu aţi locuit acolo. Vă leagă, totuşi, vreo amintire de aceste locuri?
- De Vetrişoaia mă leagă amintirile din vacanţele petrecute acolo. Îmi amintesc uliţele pline de noroi după ce ploua şi-l călcam cu picioarele goale, de băiatul preotului, căpiţa de fân din care şterpeleam ouăle de găină şi făceam omletă pe când bunica era plecată la câmp, de jocurile cu copiii pe uliţe, de heleşteul din marginea satului unde ne scăldam, de colbul adunat în pletele aurii, de şanţul din faţa casei, de prispa casei bunicilor. Îmi amintesc de multe lucruri de la Vetrişoaia. N-am cum să uit de odaia bună în care dormeam şi când nu aveam somn o urmăream pe geam pe Aurica, verişoara mea, când se ducea pe furiş să se vadă cu drăguţul ei, de năsucul lipit de ochiul de geamul de la bucătărie urmărind picăturile de ploaie ce cădeau de pe stuf, de mămăliga mare pe care o răsturna bunica pe masă şi o tăia cu aţa să o mâncăm cu lapte cald, de merele verzi ce le ungea bunica cu miere de sfântul Ilie, de vacile şi caii bunicii, de bunicul meu frumos şi înalt, cu ochii albaştri şi mustaţa căruntă ce ne aducea struguri de la vie. Uite că mi-au dat şi lacrimile! Aş vrea să fiu din nou copil!
- Când aţi fost ultima oară în Vaslui?
- În anul 1988, atunci când am făcut turul României pe jos. Atunci am fost ultima dată. Sunt mulţi ani de atunci.

- Sunteţi singura femeie din lume care a străbătut 120 de ţări fără un mijloc de transport propriu, fapt pentru care aţi intrat în Cartea Recordurilor. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră?
- Nu poate fi altceva decât o mândrie. Sunt mândră că am reuşit să ridic România pe cea mai înaltă treaptă a călătorilor lumii.
- Ce aţi primit în schimbul acestui record?
- Dacă te gândeşti la bani, nu am primit nimic. Nu mi s-a oferit nici un bănuţ de niciunde. Am primit aprecierea unei categorii de oameni, cei care înţeleg ce înseamnă a călători atât de mult, deşi unii dintre ei nu au făcut-o. O medalie de la ministrul Turismului Matei Agaton, de ambasador al României în lume, o diplomă şi o medalie de la clubul radio amatorilor din România (indicativul de radioamator este YO6GSZ) şi o decoraţie prezidenţială Ordinul Credincios clasa a III-a, cea mai de jos dintre toate, ruginită, de îmi este ruşine să o port în piept de Ziua Naţională a României. Asta am primit!
- Spuneţi un lucru pe care nu-l ştie lumea despre dumneavoastră şi ar trebui să-l afle.
- Nimic deosebit. Sunt un om obişnuit, ca mulţi alţii din lume.
A consemnat Roxana NĂSTASĂ

- Aveţi un sfat pentru cei care vor să pornească într-o astfel de aventură?
- Să obţină sprijinul Ministerului de Externe pentru a avea ajutorul logistic, este cel mai important. Apoi, să fie serios, onest, demn, curajos, optimist, cu bun simţ, să se adăpostească noaptea cum am făcut eu, să nu rămână în stradă şi, în rest, o Biblie din care să îşi ia forţă şi încredere în Dumnezeu şi în sine. Atât îmi vine acum în minte. Foarte important, nu va obţine nici o recomandare dacă persoana este alcoolică sau are probleme cu drogurile. În rest, călătoria lui va fi doar a lui, pentru că nu seamănă una cu cealaltă. Ah, important mai e şi să numere kilometri parcurşi. Mare pacoste când găseşti câte unul care se încăpăţânează să îi spui câţi au fost cu exactitate.

Călătoriile Mariei Crâşmaru în cifre
- a străbătut 120 de ţări, a parcurs în jur de 280.000 de kilometri, a urcat la înălţimi de peste 6.000 de metri şi a îndurat temperaturi de minus 38 de grade în Antarctica sau de plus 60 de grade, în Emiratele Arabe Unite, şi în deşert.