Mircea Pricăjan, scriitor şi traducător: „Inspiraţia vine când n-o caut”
Dimensiune font:
Unul dintre invitaţii ediţiei din acest an a FILIT este scriitorul şi traducătorul Mircea Pricăjan * într-un interviu acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”, acesta vorbeşte despre munca şi pasiunea autorului de proză, dar şi despre aşteptările de la publicul ieşean
- Cum ar putea fi caracterizat, în câteva cuvinte, scriitorul Mircea Pricăjan?
- În adolescenţă, când am început să scriu proză, veteranii scrisului îmi spuneau că asta e treabă de care să te apuci la maturitate. Sigur că i-am contrazis, în sinea mea! Eram convins că proza ţine de invenţie, de poveste. Aşa am scris atunci, aşa am şi debutat. Cu poveşti de varii dimensiuni. Unele chiar monstruoase, cum este primul roman, de 700+ pagini. Acum, apropiindu-mă de 40 de ani şi după ce am trecut, ca traducător, prin zeci de experienţe narative, sunt convins că proza ţine de... prozator. Arta aceasta, dacă se limitează doar la subiectul ei, îşi ratează miza. De aceea spun că al doilea roman, Calitatea luminii, publicat la 14 ani după primul, este tot un debut. Adevăratul meu debut. Prin urmare, o definiţie posibilă ar fi aceasta: Mircea Pricăjan este autorul a două debuturi, unul ca povestitor, altul ca scriitor.
- Ce aşteptări aveţi de la publicul ieşean?
- Sunt pregătit să mă surprindă. E-un soi special de aşteptare aceasta. E prima dată când ajung în Iaşi şi despre cititorii de aici ştiu că sunt, după Bucureşti, cei mai numeroşi din ţară. Sunt convins de acest adevăr. De aceea, întâlnirea cu ei, cu o parte din ei, nu poate fi decât o încântare. Şi o provocare, totodată. Emoţiile cu care vin la FILIT aşa se explică. Va fi ca o reuniune a unei mari familii.
- Care consideraţi că sunt elementele ce pot atrage un cititor în faţa unei opere literare?
- Expresivitatea. În aceasta stau grămadă multe alte atribute care fac un cititor să se „lipească” de literatură. Când autorul atinge cel mai înalt grad de expresivitate, realizează ceea ce, în lumea fizică, este încă o imposibilitate: teleportarea. Raptul pe care îl produce textul bine scris este marea provocare a oricărui scriitor. Astfel se explică şi ce spuneam la primul răspuns. Nu subiectul primează. Marii autori continuă să fascineze cititorii, în ciuda faptului că operele lor vorbesc despre situaţii cu care cititorul modern nu se mai întâlneşte. Însă, prin felul în care ei au reuşit să le exprime, le-au esenţializat, le-au transformat în portaluri prin care vor putea călători cititorii din toate timpurile.
- Credeţi că fiecare nouă traducere aduce un plus de înţeles unei opere sau se pierde din savoarea limbii în care a fost creată?
- La modul ideal, o traducere este o rescriere pentru un public nou, aparţinând unei culturi diferite, cu referenţi diferiţi. Discutăm, deci, despre două lucruri distincte. Originalul este de neînlocuit, este punctul fix. Traducerea, în schimb, se adresează momentului. De aceea avem traduceri succesive, adaptate sensibilităţilor aflate într-o continuă evoluţie. Aşadar, despre înţelesuri poate fi, într-adevăr, vorba când analizăm o traducere, nu însă şi când ne referim la originalul unei opere anume. Savoarea limbii – deşi diferită în ambele cazuri, fatalmente – este elementul comun. Ce se pierde şi ce se câştigă printr-o traducere – iată subiectul unei discuţii mai ample.
- Sunteţi pasionat de SF? Aţi debutat cu o teză despre Stephen King, la absolvirea cursurilor Facultăţii de Litere. Cum explicaţi legătura?
- Sunt pasionat de fantastic, de acel element care sparge graniţele firescului, ale realităţii unanim convenite, pentru a-i potenţa valorile, valenţele, dimensiunile... Nu-mi dau seama cum s-a ajuns să fiu asociat cu aria SF, poate datorită unor traduceri pe care le-am făcut. În mod cert, legătura cu opera lui Stephen King (pe care am studiat-o, pe care am tradus-o) nu explică asta. Stephen King, cu foarte puţine excepţii, deloc notabile, nu este un scriitor de science-fiction. Nu e un inventator de lumi tehnologizate. Lumile lui, în afara toposului propriu subscris statului real Maine (descris de localităţi imaginare precum Derry, Castle Rock, Salem’s Lot etc.), sunt profund fantastice. A se vedea în special seria „Dark Tower” şi operele conexe. Aşadar, şi în ceea ce mă priveşte, n-am avut vreodată înclinaţie spre elementul ştiinţific din SF.
- Ce alt autor v-a impresionat în mod deosebit?
- Greu de dat un singur nume! Sunt un cititor care-şi recunoaşte slăbiciunea pentru literatura Occidentului. În special cea nord-americană. Anglo-saxonă. Probabil explicabil prin prisma dominantelor din copilăria generaţiei mele. Noi, cei născuţi în jurul deceniului VIII al secolului trecut, ne-am trăit „trezirea la conştiinţă” în anii nouăzeci, iar, atunci, cultura americană curgea prin toate fisurile realităţii româneşti. Şi fisurile astea erau adevărate crevase! În mod normal, psihicul nostru a fost puternic amprentat. De aceea, faţă de operele autorilor americani simt o apropiere specială. Hemingway, Updike, Roth, Oates, Capote, Faulkner, Heller, Irving... Lista e prea lungă! Prin ei am ajuns apoi, fireşte, la autorii britanici, la cei din (fostele) colonii, la francezi şi germani...
- Cum vedeţi locul ideal pentru dumneavoastră pentru a scrie? Ce vă inspiră?
- Nu am nevoie atât de un loc, cât de un timp anume. Şi, desigur, de o imagine obsedantă (care uneori nici nu ajunge transpusă în text!). Am nevoie de câteva ore, două-trei, în care să nu simt vreo presiune. Dacă lucrurile se pun bine pe roate cu un text anume, mi-e mai uşor după aceea să mă concentrez şi în intervale mai scurte, fie şi numai pentru un singur paragraf. Inspiraţia vine când n-o caut. Şi am învăţat să nu o mai caut. Mă las surprins.
- Vă consideraţi un om al contrastelor, judecând după „lumina” şi „umbrele” care dau titlurile a două opere de-ale dumneavoastră?
- Da, evident, contrastele mă interesează mereu. Mi-am dat seama că asta şi caut în ceea ce scriu. Nu e un artificiu pe care îl urmăresc neapărat, dar am remarcat că, de cele mai multe ori, într-acolo mă poartă scrisul. E vorba despre acel adversativ drag autorilor americani, punerea în balanţă, binele şi rău, frumosul şi urâtul... Marea capcană în care mă lupt să nu cad este declarativul, sentenţiozitatea, acel element moralizator care, dintr-un singur cuvânt, poate dinamita şansele ca un text să fie literatură.
- Cât de greu este să scoţi o carte astăzi în România?
- E mai uşor ca oricând! Este uşor chiar, în România fiind, să scoţi o carte în America, de pildă, prin opţiunea print-on-demand de la Amazon! A devenit un serviciu ca oricare altul. E o nevoie pe care găseşti oricând un întreprinzător dornic s-o satisfacă. Nu asta este problema. Sau poate chiar asta este problema, dacă privim lucrurile mai de aproape. Într-o piaţă la care, teoretic, toată lumea are acces, cumpărătorul neavizat nu are decât de pierdut. Şi piaţa - la fel, neavând mecanisme de autoreglare. E atât de uşor să pierzi un cititor care a avut proasta inspiraţie să se lase păcălit de-un subprodus literar. Cred că, pentru aceasta, mai avem de crescut. Mult! Şi am putea grăbi acest proces sprijinind – chiar de la nivel de Stat – eforturile editurilor serioase.
- Credeţi că apetitul românilor pentru lectură s-a diminuat în vreun fel, odată cu expansiunea Internetului?
- Îmi pare rău să constat că s-a diminuat, din acest motiv, apetitul pentru lectură al celor din generaţia mea şi chiar din generaţiile mai vechi. Pentru ei, Internetul a devenit cea mai nouă jucărie, după filmele pe casete video şi, apoi, cinematograful, şi televiziunea prin cablu. În rândul celor mai tineri, adică cei care s-au născut cu această „jucărie” la îndemână, lectura văd cu bucurie că este o plăcere în rând cu celelalte.
- Ce preferaţi? Cartea pe hârtie sau pe Kindle e-book?
- Încă prefer cartea pe hârtie, dar îmi dau seama că suportul nu ar trebui să conteze. Şi nici nu cred că va conta în viitor. Citesc cărţi electronice doar când mi-ar fi imposibil să citesc pe hârtie: la sala de sport (timpul trece mai plăcut când citeşti în timp ce alergi pe bandă) sau noaptea, pentru a nu-mi deranja soţia cu lumina veiozei. În rest, prefer hârtia.
- Dacă ar fi să faceţi un top al celor mai interesante cinci cărţi, care ar fi acesta şi de ce?
- Aş începe cu Misery, de Stephen King, pentru că descrie foarte bine, mai ales pentru un autor, chinurile prin care treci când nu scrii ceea ce simţi că trebuie să scrii cu adevărat. Brutalitatea metaforei din acest roman aici se situează. Apoi, povestirile lui Poe, pentru frumuseţea barocă a prozei gotice. Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, pentru frumuseţea gotică a prozei postmoderne. Teodosie cel Mic, de Răzvan Rădulescu, pentru măiestria scriiturii şi pentru că este un roman pur şi simplu fantastic. Jurnalul lui Mihail Sebastian, pentru că face dreptate, după foarte mulţi ani, unui autor foarte bun. Şi pentru că a venit exact când trebuia în parcursul meu de cititor.
Acestea sunt doar cinci titluri extrase la voia memoriei din totalul de sute care şi-ar afla rostul aici.
- Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr care vrea să devină scriitor?
- Să-i citească înainte pe marii autori ai lumii, începând de la cei încă în viaţă şi mergând înapoi în timp, măcar câteva zeci de titluri, la propria alegere, după care să citească doi, trei veleitari. Şi să compare. Apoi să încerce să scrie cât mai sincer cu sine însuşi, evitând greşelile pe care le-a observat la cei din urmă. Să nu deznădăjduiască şi să nu se grăbească. Şi să scrie, obligatoriu, măcar de zece ori mai puţin decât citeşte.
- Are importanţă, până la urmă, vârsta la care te apuci de scris?
- Are. Proza, în special, cere o anumită maturitate de gândire, un anumit „comportament mental” cultivat din timp, proza se sprijină pe lecturi solide, pe acumulare. Aceasta nu înseamnă că, pentru a scrie proză, trebuie să aştepţi un număr de ani. Înseamnă doar că exerciţiile pe care le face un prozator aspirant la o vârstă fragedă rămân, de cele mai multe ori, doar ceea ce sunt: exerciţii. Foarte importante pentru stăpânirea unor tehnici indispensabile mai încolo, dar inevitabil imature. O spun din experienţă.
- Care subiect credeţi că nu a fost abordat suficient în vreun roman?
- Nu subiectul ar trebui să ne intereseze. Reiau ideea din primul răspuns. În literatură, subiectul este un pretext. Jucându-ne cu această familie lexicală, putem spune că textul se sprijină pe acest pretext pentru a ne deschide calea spre subtext. Riscul major este tocmai ca subiectul să ocupe centrul scenei, să se transforme într-un paravan opac dincolo de care nimeni nu mai zăreşte nimic. Marile best-seller-uri ale ultimilor ani asta fac. Creează pe orizontală şi, de aceea, îşi epuizează potenţialul de la prima lectură.
A consemnat Ciprian NEDELCU
* * *
Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din oraşul natal, cu o teză despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. În 2002 a publicat romanul „În umbra deasă a realităţii” (Editura Universităţii din Oradea), iar, în 2016, „Calitatea luminii” (Editura Polirom). A tradus din limba engleză peste 50 de volume. A îngrijit apariţia mai multor reviste literare electronice şi a fondat în anul 2012 „Revista de suspans”. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Din anul 2003 este redactor la revista de cultură „Familia”.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau