Prof.dr. Lucian Miron, şeful Clinicii de Oncologie Medicală de la Institutul Regional de Oncologie: „Omenirea nu a pierdut lupta cu cancerul”!

Prof. dr. Lucian Miron spune că omenirea nu a pierdut lupta cu cancerul, datorită terapiilor revoluţionare în continuă schimbare * în oncologie, una dintre părţile dificile, care poate fi văzută ca o artă, este comunicarea diagnosticului către pacienţi, care trebuie făcută cântărind cu atenţie ce repercusiuni ar putea avea asupra pacientului, dar şi asupra familiei * de asemenea, acesta subliniază faptul că, inevitabil, între pacient şi medic se stabileşte o legătură emoţională, însă totodată trebuie păstrat un echilibru

În momentul în care prof. dr. Lucian Miron a intrat în lumea medicinei era ataşat de cardiologie, însă singurul post disponibil pe atunci era unul în oncologie, aşa că a urmat o decizie de moment pe care nu o regretă. În timp a descoperit că i se potriveşte ca o mănuşă, fiind o specializare care implică o balanţă a emoţiilor, care, dacă se dezechilibrează, poate afecta inclusiv personalul medical.

- Putem spune că în momentul de faţă am pierdut lupta împotriva cancerului?
- Lupta nu a fost pierdută, o ducem în continuare, cu alte arme şi după alte principii. În ultimii trei ani se remarcă apariţia pe scena cancerului a imunoterapiei, adică nu tratăm direct tumora, ci învăţăm sistemul imun să lupte contra ei. Deja înregistrăm mari succese, însă trebuie să fim avizaţi şi instruiţi ca să o purtăm, să fim la curent cu aceste date foarte actuale. Dacă în urmă cu ani de zile asistam la congrese referitoare la reintroducerea acestei terapii, astăzi am ajuns deja să desfăşuram studii clinice în care tratăm cu aceste medicaţii pacienţii oncologici. Viitorul nu este unul pesimist, ci, din contra, e o luptă pe care o ducem cu alte baze şi mesajul ar trebui să fie unul de încredere.

- Adică vorbim despre oncologie ca despre o specializare în continuă dezvoltare?
- Da, pentru că avalanşa noilor achiziţii este formidabilă. Noi, oncologii, trebuie să depunem un efort permanent pentru a ne putea îmbunătăţi cunoştinţele. Deja vă asigur ca la manifestarea noastră anuală, Confer, noţiunile de anul trecut încep să fie depăşite şi deja ne gândim cum vom formula noile concepte.

- Care sunt factorii care influenţează cel mai mult apariţia cancerului, alimentaţia sau factorii genetici?
- Statistic, 90% dintre cancerele umane se dezvoltă din cauza acţiunii factorilor exogeni, din afara organismului. 10% din cancere, maxim 15%, sunt cauzate de factorii endogeni, care aparţin organismului nostru şi pe care nu îi putem modifica, mai exact factorul genetic, adică acele modificări pe care le moştenim. Principalul factor, agresorul numărul 1, este fumatul, care determină 30% din cancerele umane, nu doar cel bronho-pulmonar, ci şi de vezică urinară sau de sfere ORL. Al doilea factor foarte important este dieta, care are un comportament foarte complex, putând favoriza apariţia cancerelor. Aici vorbim despre diete dezechilibrate, de obezitate, care este un factor cancerigen. Obezitatea este un factor pentru dezvoltarea cancerelor, în timp ce efortul fizic zilnic are un efect protector, de aceea se recomandă mişcarea zilnică de minim 30 de minute. Abandonarea fumatului şi dieta corectă ar putea duce până la evitarea a 65% dintre cancerele umane.

- Se spune că problema vremurilor actuale este şi stresul, care face parte din stilul nostru de viaţă.
- Desigur, se adaugă şi el, este un element favorizant, însă nu este un factor direct implicat. Totuşi, atenţia noastră se îndreaptă în zona profilaxiei primare, în special asupra factorilor care ţin de stilul de viaţă, pentru că factorii de la locul de muncă pot fi evitaţi prin respectarea normelor de protecţie. Stilul de viaţă rămâne cel care aduce 65% dintre cancerele umane şi ar trebui să evităm dezvoltarea lor.

- Putem vorbi despre cancer ca o boală a întregului organism?
- Da, pentru ca la un moment dat încetează să mai afecteze un singur organ, prin fenomenul de metastazare, când celulele pleacă la distanţă, şi devine al întregului sistem. Nu mai este suficient un tratament acordat organului respectiv, ci este vorba despre un tratament care să acopere întregul organism pentru a învinge acele celule. Aceasta este marea problemă, e dificil ca un tratament să facă diferenţa între celula normală şi cea afectată.

- Care este cel mai potrivit moment pentru a-i spune unui pacient diagnosticul?
- Comunicarea diagnosticului este un subiect foarte complex, ţine foarte mult de experienţa personală a fiecărui medic oncolog. Este un capitol de patologii care figurează în manualele noastre de oncologie, aşa numitul mod de a comunica veştile dificile pacientului. Sunt două şcoli care sunt contradictorii şi anume şcoala anglo-saxonă, în care diagnosticul este comunicat direct pacientului, chiar cu număr de luni, zile cât mai are de trăit. I se comunică în faţă, ba chiar mai mult, medicul are obligaţia să îi comunice acest diagnostic cu termeni foarte precişi. În schimb, în şcoala europeană, dar în special şcoala estică, diagnosticul se comunică tradiţional. Adică pacientul este protejat, însă lucrul acesta are o parte negativă, pentru că se ajunge la o conspiraţie a tăcerii. De multe ori familiile pacienţilor noştri nu sunt preocupate de stadiul bolii, de evoluţie, cât sunt de faptul ca noi să nu comunicăm diagnosticul. Este această frică. La noi, nici această extremă nu este bună, pentru că tu ai nevoie de un pacient conştient, informat, care să susţină un tratament care este implicit agresiv. El trebuie să înţeleagă că la început i se face rău pentru a-i fi mai bine, iar dacă nu cooperează şi nu înţelege... Psihologia umană este deosebit de complexă. Implicit mulţi pacienţi realizează starea pe care o au şi de multe ori mimează necunoştinţă, faţă de familie mai mult, se deghizează într-un fel de inocenţă. Pentru că, implicit, în sectoarele de oncologie, chiar şi vecinul de lângă pat, şi mediul, nu îl lasă într-o stare de necunoştinţă. Trebuie adaptat în funcţie de situaţia fiecăruia, în niciun caz nu comunicăm acest diagnostic brutal.

- Aşadar, comunicarea diagnosticului este o artă?
- Da, pentru că poţi stârni drame. Comunicarea este foarte complexă, este o artă pe care cred că ţi-o perfecţionezi întreaga viaţă. În secţiile de oncologie, pacientul are dreptul la intimitatea sa, la secretul diagnosticului, la secretul de imagine. Trebuie să păstrăm secretul profesional, să îi protejăm fragilitatea sa psihologică, să fim foarte prudenţi.

- Se stabileşte o relaţie emoţională între medic şi pacient. Până la ce punct?
- Medicul nu este o stâncă de piatră, însă ne străduim şi facem eforturi să nu ne implicăm emoţional, pentru că nu am face faţă zilnic dramelor umane. Încercăm să aplicăm tot felul de tehnici pentru a fi cât mai puţin implicaţi, însă afectarea emoţională survine. Pentru că un pacient revine ani de zile la un interval de trei săptămâni, este un pacient cu care, fără să vrei, intri în contact uman implicit, indiferent de cât de rece ai fi. Eşti afectat şi când pleacă un pacient pe care l-ai dus ani de zile în spate.

- Aţi început în anii 80 ca medic coordonator la Dispensarul comunal Popeşti, cu 4.000 de locuitori. Cum era medicina în acea perioadă?
- Da, am fost în generaţia de medici care am început cu medicina la ţară, în regimul lui Ceauşescu, fiind în acea perioadă interzis orice concurs medical. A fost o perioadă foarte grea pentru că asistenţa medicală era la un nivel destul de scăzut, segmentul populaţiei care era în suferinţă atunci erau nou-născuţii în special, iar condiţiile erau foarte dificile. Atunci aveam aceste două ţinte, nou-născuţii pe care trebuia să îi îngrijim şi să veghem asupra lor şi femeile însărcinate, acestea erau şi sectoarele cele mai grele de asistenţă. Făceam naveta, pe atunci era criză de benzină, nu puteam folosi maşini, aşa că mergeam până în Podu Iloaiei cu trenul şi de acolo nouă kilometri pe jos. Au fost ani grei, dar a fost o provocare profesională, pentru că acolo m-am confruntat cu o patologie de medicină generală extrem de diversă, am asistat naşteri, am cusut plăgi, am ajutat nou-născuţi. Mi-a dat o pregătire foarte puternică în ceea ce priveşte patologia în general. Cu excepţia terapiei dentare, a trebuit să facem tot felul de terapii.

- Ne confruntăm cu o lipsă de încredere în sistemul sanitar românesc. Cum ar putea fi ea remediată?
- Din păcate, în fiecare zi, la televizor vedem că se comunică doar eşecurile medicale, se spune că e vina medicilor, în permanenţă există câte un medic care greşeşte, câte un spital implicat într-un scandal. Scăderea încrederii în asistenţa medicală autohtonă are consecinţe pe termen lung foarte nefaste. Se repercutează tot asupra pacientului şi nu serveşte nimănui această stare de neîncredere. În fiecare pădure există şi uscături, însă a scoate acest rău în prim plan pe de o parte provoacă neîncredere care alternează relaţia medic-pacient şi acest lucru îl vedem zi de zi. Pacientul este de foarte multe ori agresiv din momentul în care deschide uşa pentru că bănuieşte că se adresează unui cadru medical care doreşte, care aşteaptă ceva. Mădălina OLARIU

- În cazul dumneavoastră, specializarea ca medic oncolog a fost o alegere sau o întâmplare?
- Mi-am dorit încă din facultate, din anul IV, ramura ştiinţelor medicale, însă mărturisesc că am fost legat şi am fost un mare fan al cardiologiei. Au fost posturi puţine, iar postul care mi s-a părut cel mai apropiat de cardiologie a fost şi singurul post pe care am avut şansa să îl ocup, cel pentru oncologie. Toată lumea m-a compătimit că mi-am ales această specializare, pentru că pe atunci oncologia avea faima că va trata bolnavi în stare terminală doar cu morfina. Mărturisesc că nu a fost un act deliberat, a fost o decizie de moment când acest post unic a apărut. Nu doar că nu regret, dar observ că astăzi interesul tinerilor pentru oncologie a crescut an de an. De la disciplina de Cenuşăreasă, oncologia a ajuns în primele opţiuni ale medicilor, datorită acestui progres care vine peste noi.
 

***
65% dintre cancerele umane ar putea fi evitate prin abandonarea fumatului şi printr-o dietă sănătoasă

„Nu am pierdut bătălia cu cancerul, deja înregistrăm mari succese, însă trebuie să fim la curent cu toate schimbările din domeniu”

„Comunicarea diagnosticelor către pacienţi este o artă, pentru că poţi stârni drame”

„Ne străduim şi facem eforturi să nu ne implicăm emoţional, pentru că nu am face faţă zilnic dramelor umane”