Sfatul psihologului

Mulţi dintre noi suntem compulsivi fără a fi conştienţi de asta, cheltuind prea mult, mâncând prea mult, făcându-ne griji prea mult, muncind prea mult şi lista poate continua, în funcţie de fiecare * ne dăm seama cât de mult ne controlează viaţa o anumită activitate fie atunci când medicul ne sugerează să renunţăm la un anumit tip de alimente, fie când am rămas fără resurse financiare sau fie când este necesar să ne schimbăm stilul de viaţă pentru a ne menţine sănătatea

Compulsivitatea înseamnă angajarea în orice activitate recurentă prin care încercăm să ne ascundem de ceea ce simţim – activitate care sfârşeşte prin a pune stăpânire pe noi. De fapt, principala noastră compulsiune este lupta continuă. Dacă, în mijlocul unei zile aglomerate, am evada din mintea orientată spre acţiune, am deveni mai conectaţi la înţelepciunea existenţei conştiente. De exemplu, stăm la coadă la un ghişeu, frustraţi de faptul că vom avea de aşteptat atât de mult, şi brusc ne amintim să ne conectăm la noi înşine. Închidem ochii, respirăm adânc de câteva ori şi lăsăm tensiunea să se risipească, în timp ce devenim conştienţi de propriul corp. Dacă suntem în cadă, putem închide ochii şi ne putem lasă în voia apei. Putem mişca picioarele, pentru ca apa să se onduleze în jurul nostru şi deschizându-ne experienţei îmbrăţişării ei liniştitoare, în timpul exerciţiului, putem să îndreptăm întreaga atenţie asupra a ceea ce se întâmplă în corpul nostru.
Aceste pauze reprezintă momente de trăire pură. Dincolo de dorinţele şi temerile noastre, de străduinţele şi solicitările la care ne supunem încontinuu se află setea de a trăi din plin momentul prezent. La început, atunci când facem o pauză, vom recunoaşte în special tensiunea cronică şi împotrivirea faţă de viaţă. Este bine să nu opunem rezistenţă. Pentru a părăsi starea de reacţie, folosind întrebarea: „Pot oare, în acest moment, să accept asta în viaţa mea?”.
Psihoterapeut Cătălina Ioana DASCĂLU

Trăim în mintea noastră, într-o poveste care încearcă să ne convingă să ne construim viaţa, fără a trăi în prezent, ci într-un posibil iluzoriu – în funcţie de care ne acordăm permisiunea de a ne bucura şi de a avea încredere în noi înşine. Recurgem la compulsiuni pentru a deveni imuni la propriile lupte, sfârşind prin a ne lupta cu propriile compulsiuni.