Cărăuşie de peste un secol pe Ceahlău VIDEO

* pe vârful masivului Ceahlău, nimic nu se aseamănă cu traiul facil de la poalele muntelui * aprovizionarea cabanei se face ca acum mai bine de 100 de ani, cu ajutorul cailor * cărăuşia pare că se lasă moştenire din generaţie în generaţie, cu limbă de moarte

Stela şi Mona se aburcă cu greutate, sub povara alimentelor, pe serpentinele care fac legătura între Poiana Stănile şi cabana Dochia, de pe platoul Ceahlăului. Mânate din spate sau prinse de dârlogi, ghidate cu grijă pe zonele abrupte sau mânate mai cu sârg pe platourile şi zonele împădurite, în jurul celor două iepe care alimentează cabana Dochia se văd din când în când, prin jnepenişul des sau printre copacii crescuţi parcă dintr-o tulpină, cărăuşii Dochiei: Dumitrel şi Costel. Zilnic sau, alteori, doar o dată pe săptămână, cei doi încarcă între greabănul şi crupa cailor sacii de merinde şi băuturi comandate de cabanierul Dochiei şi pornesc printre brazii şi fagii Ceahlăului, pe cărările înguste străjuite de hăurile şi jgheaburile ce coboară de sub peretele Ocolaşului Mare şi Gardul Stănilelor, în sus, spre cabana cu nume de legendă. Traversarea luminişurilor pline de rugi de fragi sau de afine, a cărărilor umbrite de pereţii stâncoşi sau desişul coniferelor, nu este unul tocmai uşor sau lipsit de pericole. Până la Stănile, poiană situată pe creasta Ceahlăului spre Bicazul Ardelean, aprovizionarea se face cu maşina.

Singurul mod prin care se poate ajunge pe platoul Dochia este pe jos sau cu ajutorul cailor

400 de metri în trei ore
Din acel punct, accesul cu orice mijloc de locomoţie modern, devine interzis. Singura cale prin care se poate ajunge sus, pe platoul Dochiei, este pe jos sau cu ajutorul cailor. Cu desagi de 80 de kilograme, iepele urcă drumul abrupt dintre Stănile şi Cabana Dochia în aproximativ trei ore. „Mă ocup de aprovizionarea cabanei de 25 de ani. Am schimbat o grămadă de cai până acum. Prima dată am cărat cu un unchi de-al meu, care a avut cai ce au cărat pe Ceahlău şi 15-20 de ani. Depinde cum îşi ţine omul animalele. Cabana se aprovizionează cu caii de când e ea. Noi facem cărăuşie numai cu alimente. Cărăuşie se mai face şi pentru mănăstirile de pe Ceahlău, numai că acolo sunt alţi oameni şi vin foarte rar, pentru că nu au consumaţie, ca aici”, ne spune Dumitrel. Spre deosebire de Dochia, la cabana Fântânele, aprovizionarea se face cu rucsacul şi, de puţin timp, chiar şi cu tractorul. „Eu fac cărăuşie pentru Dochia de când e Luluş, cabanierul, adică de vreo 4 ani. Am făcut câteodată şi patru trasee pe zi, dar pot să vin şi o dată pe săptămână, depinde de necesităţile de la cabană”, spune şi Costel, celălalt cărăuş. Tot cărăuşii sunt şi sanitarii platoului de pe Ceahlău. După ce lasă alimentele la cabană şi puţin răgaz pentru cele două iepe, aceştia încarcă gunoiul menajer rămas în urma turiştilor să se coboară pentru un nou transport de alimente, nu înainte de mai piguli de pe jos vreo urmă a „civilizaţiei” lăsată în urmă de vreun turist grăbit.

Cu desagi de 80 de kilograme, iepele Stela şi Mona urcă drumul abrupt dintre Stănile şi Cabana Dochia în aproximativ trei ore.

Alte vremuri, acelaşi mijloc de transport
Accesul din Bicazul Ardelean până la Curmătura La Scaune, şea de unde se vede în toată splendoarea ei uriaşa căldare a Jgheabului lui Vodă, punct situat la o altitudine de 1.326 de metri, unde drumul se opreşte brusc, se poate face şi cu maşina, după parcurgerea a 17 km. Din acel punct, cărăuşia cu alimente până la Dochia se face numai cu cele două iepe. Drumul până la Dochia urcă pe pante înclinate, printre tufe de jnepeni şi ienuperi sau desişuri de afiniş şi merişor. Despre cărăuşia pe masivul Ceahlău s-a evocat foarte puţin. Calistrat Hogaş menţionează în „Amintiri” cum se călătorea pe Ceahlău pe la 1900. „Ajunşi la Răpciugi, prima grijă a noastră a fost să căutăm cai care să ne urce la deal. Am mers cu ţiganul Bălău, care avea câţiva cai pe care îi închiria pentru urcat muntele. Chiria pe un cal era de 4 lei pe zi, în care intra şi plata omului conducător. De obicei, plecarea pe munte se făcea dimineaţa, negăsindu-se loc de adăpost pe vârf şi ca să te poţi întoarce înainte de a da întunericul. Călare mergeau cei neobişnuiţi cu muntele, pentru că nevoiaşul şi călăuzele îşi luau chicioarele în schinare şi mergeau înainte”. Primele marcaje ce au fost făcute pe potecile Ceahlăului, actualele trasee de astăzi, au fost începute după 1946, tot cu ajutorul cailor. În anul 1910, atunci când cabana Dochia a fost refăcută, la reconstrucţia ei, un aport capital a fost adus şi de cărăuşi. Primii care au făcut cărăuşie pe Ceahlău au fost chiar cabanierii Dochiei, D. Zaiţ, ajutat de Ion Budai, ambii din Grinţieş. Din anul 1927, cabana este concesionată lui Gheorghe Baciu, concesiune ce se încheia din doi în doi ani. Turiştii găseau cabana deschisă numai între 15 mai şi 15 octombrie, dată la care Baciu o încuia şi căra pe cai toată zestrea, pentru a fi păstrată la locuinţa sa, în satul Schit. În luna mai urca din nou cu zestrea dusă pe cai, deschidea cabana, o văruia, repara soba, priciurile şi împrospăta saltelele din buceag, un fel de muşchi adunat de pe Ocolaşul Mare. Mult mai târziu, între anii 1985-1989, când cabana se extinde spre est, materialele sunt cărate şi cu elicopterul, dar baza rămâne, până în ziua de azi, cărăuşia pe patru picioare. (Nelu Păunescu)

Primii care au făcut cărăuşie pe Ceahlău au fost chiar cabanierii Dochiei, D. Zaiţ, ajutat de Ion Budai, ambii din Grinţieş