13-14 în Parlament

Câteodată stai şi te întrebi ce calităţi îţi trebuie pentru a deveni politician. Să fii ignorant? Să fii lacom? Sau, poate, să fii de-a dreptul ticălos? Unii ar spune că toate trei la un loc, la care s-ar mai putea adăuga multe altele. Pe cele pozitive nu le punem acum la socoteală, că nu este cazul.
Despre Ordonanţa 13, dată pe hoţeşte, la ceas de seară, s-a scris în ultimele săptămâni şi probabil că aceasta nu va fi uitată prea uşor de români şi nici de cei care au emis-o. Numai nişte minţi înguste îşi închipuiau probabil că, după ce românii au reacţionat la o simplă declaraţie la adresa lui Raed Arafat, au trimis Guvernul Ponta acasă în urma tragediei de la Colectiv, vor sta cu mâinile-n sân atunci când vrei să amnistiezi hoţia.
S-a spus că, de fapt, nu noi am vrut-o, ci ne-au cert-o Curtea Constituţională, UE sau CEDO... Se prea poate, însă, aşa cum am mai spus şi în alte rânduri, nu am văzut pe nimeni să se bată cu pumnul în piept despre urgenţa acestor modificări în jumătate de an şi mai bine de când Curtea constituţională a recomandat modificări la Codul Penal. Unde au fost în tot acest timp parlamentarii PSD, ALDE, dar şi PNL sau PMP, care au susţinut la unison Cabinetul tehnocrat al lui Cioloş? Oare toată această mascaradă publică nu putea fi evitată? Mai mult, după ce a refuzat transformarea fostelor cazărmi milităreşti în penitenciare, şeful Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor recunoaşte acum că, de fapt, ordonanţa privind graţierea nu ar rezolva mare lucru în ceea ce priveşte condiţiile din puşcării. Mai mult, acesta chiar spune că amnistierile dictate pentru cei cu amenzi şi pedepse cu suspendare nu au nicio legătură cu supraaglomerarea puşcăriilor, reclamată de CEDO şi văzută acum ca principala problemă socială a României.
Astăzi, deja dezbaterea a ajuns mult prea departe şi cam fără rost. PSD are ocazia, în sfârşit, să arate că motivul principal al venirii la guvernare nu îl reprezintă nici grija pentru albirea cazierelor şi graţierile de condamnaţi, nici dezincriminarea vreunei infracţiuni. Cum o face însă? Prin dezbateri nesfârşite, în care nu face decât să scoată din nou la iveală pădurea de uscături care pare să sufoce orice urmă de bune intenţii. Exemplul cel mai bun îl reprezintă circul politic la care am asistat în ultimele săptămâni pe nişte chestiuni procedurale, care ar fi putut fi rezolvate în doi timpi şi trei mişcări. Astfel, în vreme ce Liviu Dragnea cerea respingerea în Parlament a celebrei ordonanţei 13 şi votarea ordonanţei 14, care o abroga pe prima, pesediştii şi colegii lor de guvernare de la ALDE au găsit de cuviinţă să mai tragă puţin de timp. Nu pentru a remedia o situaţie pe care ei au creat-o, ci pentru a pune şi mai mult gaz pe foc. Mai mult, unii dintre parlamentari au început deja să dea de înţeles că Ordonanţa 14 ar putea avea chiar unele hibe de natură constituţională, riscând să sfârşească prin atacarea acesteia la Curte.
Unde mai pui discursul găunos al lui Călin Popescu Tăriceanu, prin care vine să-i ia la mişto pe cei care „fac gargară” toată ziua cu anticorupţia, când, de fapt, grijile noastre ar trebui să fie cu totul altele.
Aici, sunt de acord oarecum cu Tăriceanu, transmiţându-i doar că poate grijile Guvernului şi ale Parlamentului ar trebui să fie altele: nivelul de trai, creşterea economică, îmbunătăţirea sistemului sanitar şi educaţional etc. Pe asta cu anticorupţia mai bine s-o lase pe seama unor specialişti. Iar nominalizarea ieşeanului Tudorel Toader la Justiţie ar putea reprezenta un bun început. Altfel, coaliţia majoritară va continua să facă 13-14 în parlament şi în Guvern, riscând să aibă soarta altor guvernări de tristă amintire, conduse de lideri „învinşi de sistem”...