Aceşti medici minunaţi şi clipele lor dăruitoare...

O dimineaţă devreme de ianuarie, într-unul dintre spitalele ieşene. În secţie intră şeful clinicii, care, de îndată, îşi vizitează pacienţii, acordând mai mult timp cazurilor complicate. După care, se îndreaptă către cabinetul său, pentru a-şi continua activitatea de rutină, care include şi studierea unor dosare, şi rapoarte etc. În uşa cabinetului, medicul este abordat de către ruda unui pacient, internat cu o zi în urmă, aflat într-o situaţie – atât medicală, cât şi familială, cu totul specială. Extrem de deschis şi generos, medicul invită ruda pacientului, ulterior şi pe pacient, în cabinet, unde alocă acestui caz nu mai puţin de trei ore, incluzând discuţii necesare cu cei doi, dar şi convorbiri telefonice cu unii colegi de breaslă, pentru conturarea unui diagnostic cât mai exact. Peste doar câteva zile – de unde, iniţial, speţa părea una necesitând săptămâni, dacă nu luni de tratament – pacientul este externat, şi problemele sale încep să aparţină tot mai mult trecutului, de dorit a fi uitat.
Am omis, intenţionat, să precizez că acea dimineaţă era chiar pe ziua de 1 ianuarie, când toţi oamenii „normali”, printre care şi unii medici, se refac după sărbătorirea trecerii între ani. Trebuie, de asemenea, să adaug, că printre multele performanţe ale medicului cu pricina – căruia, dorind să rămân obiectiv, deşi, ca jurnalist cu multă experienţă, am fost extrem de impresionat, am să-i indic doar iniţiala prenumelui, N. – se numără şi rezolvarea cazului unui pacient care se confrunta, de un deceniu şi jumătate, cu o afecţiune chinuitoare, care s-ar fi putut solda cu plecarea din această lume şi căreia nimeni nu reuşise, până atunci, să-i găsească soluţia...
O altă zi, un alt an, un alt loc. Un alt medic – cunoştinţă destul de apropiată a mea – m-a invitat să fiu martor la o experienţă în egală măsură extraordinară, dar şi terifiantă pentru un necunoscător, fie el şi ziarist, la o operaţie pe creier. Cu puţin timp înainte de începerea operaţiei, neurochirurgul a primit un telefon de acasă, prin care era anunţat că cineva din familie are un necaz major. În acel moment, ca şi în cele circa două ore în care s-a desfăşurat operaţia, nici un muşchi nu s-a mişcat pe faţa medicului – care ar fi binemeritat, atunci, dat, cu certitudine, şi în multe alte prilejuri, să fie luată ca model al profesionalismului, concentrării şi responsabilităţii - nici o clipă mâinile nu i-au tremurat sau ezitat. Abia după, parcă de pe faţă i-a căzut, brusc, o mască, şi s-a putut citi îngrijorarea pentru cele petrecute în familia sa (rezolvate, ulterior, cu bine...).
Doar două exemple despre cât de minunaţi pot fi medicii, ca profesionişti, dar şi ca oameni, şi cât de generoşi – aceasta însemnând şi, sau mai ales sacrificiul personal.
Două exemple dintre sutele sau miile care sunt înregistrate zilnic în ţara noastră.
Două exemple oferite în circumstanţele în care se preferă, subiectiv şi nedrept, să se facă mare tam-tam de cazurile de malpraxis.
Avem, încă mai avem (pentru că circa 15.000 deja au migrat în Occident, o cifră cu consecinţe înspăimântătoare!), medici de excepţie. Ceea ce mai avem de făcut este să-i iubim, să-i preţuim şi respectăm. şi, peste toate, să fim solidari cu ei atunci când cer ceea ce Legea fundamentală a ţării garantează: cei minimum 6 la sută pentru sănătate. Pentru că e tot mai greu să faci minuni în condiţiile de mizerie în care se află acum sistemul medical!