Alegerile parlamentare, dublu eşec: pentru politicieni şi pentru electorat

Seara de duminică şi noaptea dinspre luni a prilejuit, la unele sedii ale formaţiunilor politice, sărbătorirea, cu mare tam-tam, a obţinerii unor rezultate foarte bune - în cazul PSD şi USR, sau măcar a îndeplinirii obiectivului de a prinde „trenul” care duce către Parlament, precum s-a întâmplat la ALDE, PMP şi UDMR. În schimb, atmosferă ca de priveghi s-a putut înregistra la partidele care au consemnat scoruri dezastruoase, precum PNL, ori au ratat intrarea reprezentanţilor lor în legislativ, ca în cazul PRU.
Eu, unul, nu aş fi găsit motive de celebrare şi umflare în pene. Nici în cazul unei formaţiuni politice care a cucerit prima poziţie având ca lider un personaj nu doar controversat, ci şi, nu demult, condamnat (e drept, cu suspendare, dar asta nu schimbă, cel puţin din punct de vedere etic şi moral, lucrurile) şi având şi pe liste persoane aflate în situaţii asemănătoare. Nici în cazul aceleia, încropite în grabă, care a atras voturi conform principiului, încetăţenit de aproape două decenii în ţara noastră, de a vota răul mai mic (sau încă nedovedit). Nici în celor care au intrat „la mustaţă” în Senat şi Camera Deputaţilor, cu rezultate mult sub promisiunile „titanilor” care le conduc, dar şi a unor scoruri anterioare. Nici, în fine, a celeia care a reuşit iarăşi să facă parte din legislativ bazîndu-se pe conştiinciozitatea şi disciplina electoratului propriu, reprezentând o minoritate.
Nici motive de tristeţe nu aş fi aflat, atâta vreme cât rezultatele erau aşa de previzibile, încât se poate vorbi despre orice, numai despre surprize nu.
Problema nu mi se pare a fi însă la partide, care, din punctul meu de vedere, au bifat (încă) un eşec, refuzând să se înnoiască în substanţă şi calitate, ci la electorat. Dintre care o suficient de mare parte regretă acum colorarea hărţii politice în roşu, recte viitoarea majoritate de stânga din Parlament, dar omite, impardonabil, să se uite în oglindă şi să se acuze de considerabilul absenteism. Dacă prezenţa la vot ar fi fost alta, cu siguranţă că şi rezultatele ar fi fost altele. Acum, însă, e tardiv. Aşa încât nu se poate spune decât că şi electoratul a eşuat, aşteptând fie de la clasa politică o schimbare, fie o altă configuraţie a legislativului prin votul altora.
Întrucât nu mai este nimic de făcut pe acest plan, gândurile se îndreaptă către ceea ce va urma. Scenariul cel mai trist şi mai de neacceptat ar fi acela ca viitorul executiv să aibă în frunte un personaj condamnat, fie şi cu suspendare. Dar nu ar fi mai benefic ori mai productiv nici dacă s-ar propune şi impune un om de paie, dirijat din umbră de cel pomenit în fraza anterioară.
După cum am mai notat în atâtea rânduri, inexistenţa unei societăţi civile – care să se poată opune politicului, dar şi să fie izvor al unor partide ce să fie cu adevărat reprezentante ale interesului general, capabile a rezolva adevăratele probleme cu care se confruntă ţara şi populaţia – prelungeşte domnia bunului plac, de pe urma căreia politicienii profită şi de care simplii cetăţeni se vaită, fără să acţioneze măcar odată la patru ani...