Barter: parlamentarii noştri la schimb cu cei polonezi

 Dorian Obreja

Să recunoaştem: prin alte părţi se petrec lucruri aproape de necrezut, dintre care unele am dori să se întâmple şi plaiurile mioritice, iar de altele ne mirăm şi nu am fi în stare să le înfăptuim şi noi – nici ca popor în ansamblu, nici prin reprezentanţii acestuia, adincă prin parlamentari.

După cum am afirmat şi argumentat în mai multe rânduri, sistemul politic pe care îl admir cel mai mult şi pe care l-aş visa aplicat şi la noi este cel elveţian, unde cele mai multe decizii, dacă nu chiar toate, se iau prin intermediul referendumurilor.

Dar ce s-ar întâmpla dacă ar avea loc visata aplicare? Ne-am comporta noi, românii, precum elveţienii? Răspunsul la prima întrebare este, aproape sigur, că rezultatele ar fi altele decât în ţara de referinţă. Pe cale de consecinţă, răspunsul la cea de a doua întrebare ar fi categoric negativ!

Să luăm doar cele mai recente şi elocvente exemple. Pe calea amintită, aceea a referendumurilor, elveţienii au respins, în 2002, o propunere ce viza reducerea săptămânii de muncă de la 42 la 36 de ore. Aceeaşi elveţieni s-au opus, în 2012, unei propunere ce prevedea creşterea vacanţei minime (a concediului, mai pe ronâneşte) de la patru, la şase săptămâni. În fine, în urmă cu patru ani, tot elveţienii au spus un „nu” hotărât creşterii salariului minim pe economie la aproximativ 3.300 euro pe lună, cel mai mare din lume,

Desigur, cel puţin privind ultimul subiect, veţi putea susţine, şi pe bună dreptate, că altul e nivelul de trai al locuitorilor din Elveţia (conform datelor exustente, jumătate dintre salariaţii din această ţară câştigă lunar peste 5.100 de euro), aşa că ei îşi pot permite luxul unui asemenea refuz. Numai că (iată un exemplu de urmat!) sindicatele şi partidele de stânga au o poziţie comună şi susţin necesitatea unui salariu minim de cel puţin 4.000 de euro, în circumstanţele costului tot mai ridicat al vieţii. Este vorba, însă, mai ales de nivelul de înţelegere şi responsabilitate al elveţienilor referitoare la consecinţele aprobării unor măsuri precum cele mai sus amintite.

Să lăsăm însă deoparte Elveţia, întrucât (nu geografic!) suntem foarte departe de ea, şi să ne îndeptăm atenţia asupra Poloniei. Aici, săptămâna trecută, deputaţii au votat o reducere a propriilor salarii cu 20 la sută!!! E adevărat, votul a survenit după protestele opiniei publice faţă de nivelul indemnizaţiilor parlamentarilor, dar s-a reacţionat! Ar mai fi de amintit şi că liderul partidului aflat la putere a solicitat miniştrilor să-şi doneze bonusurile în scopuri caritabile...

Mai are sens să amintesc, contrapunctic, cu ce se ocupă parlamentarii autohtoni, care, după ce şi-au acordat indemnizaţii şi pensii extrem de mari, au acum grija de a-şi prezerva şi chiar augmenta imunitatea în faţa unor legi? Nu are sens, aşa că e preferabil să reiterez propunerea din titlu. Deşi, pe lângă „importul” de politicieni din alte ţări, sau chiar mai mult decât acesta, ar trebui să ne molipsim de la reacţiile opiniei publice şi societăţiii civile de pe acolo...