Blestemul lui „noi am rămas în urma tuturor neamurilor” ne va însoţi mereu? (II)

  Dorian OBREJA

Subliniam, ieri, că situaţia (deloc roză) în care se află acum ţara noastră nu e ceva nou. Şi argumentam, în primul rând, plecând de la prima carte de voiaj din cultura noastră, intitulată „Însemnare a călătoriei mele ...făcută în anul 1824, 1825, 1826 „ , scrisă de Dinicu Golescu şi descriind periplul efectuat de către acesta în Elveţia, Austria şi Italia, prilej cu care autorul semnala înapoierea noastră faţă de economia, societatea, educaţia şi cultura ţărilor vizitate, formulând o concluzie pe cât de realistă, pe atât de tristă – „învederat lucru este că noi am rămas în urma tuturor neamurilor”.

Dinicu Golescu adăuga şi apelul „vremea este a ne deştepta”, rămas, din păcate, fără ecou, aşa cum demonstram prin intermediul unor citate, din scrieri apărute şase decenii mai târziu şi purtând semnătura lui Mihai Eminescu – în ipostaza lui – pe cât de necruţătoare, pe atât de strălucitoare - de jurnalist.

Aş mai adăuga, astăzi, şi alte două extrase din articolele lui Eminescu, inclusiv pentru actualitatea lor – „politica ce se face azi în România...e o politică necoaptă”; „Toată grija Camerei (Deputaţilor –n.m.,D.O.) nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia, răspunderea guvernului să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile...ş-atunci toate vor fi bune” -, dar, mai ales, încă mai important pentru subiectul propriu-zis al acestor rânduri, un citat din „Doina”:”Vai de biet român, săracul,/ îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna-toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui”.

Mai facem un salt în timp şi aflăm aceeaşi situaţie a României. Cauzele? Cea iniţială, invocată de Nicolae Iorga, de la care, prin intermediul lui Mircea Eliade, aflăm că ar fi afirmat „nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon; în loc să-şi ridice privirile spre miază-noapte şi să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”. Dar, mai ales, cele regăsite în rândul celor puşi să administreze ţara, subliniate de către acelaşi Mircea Eliade. Care binemerită citat amplu: „Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine puterea politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru...că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru ar putea să fie iertate...Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: aceşti aproape 20 de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut, dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern....Oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd...Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta.”.

Tot Mircea Eliade a afirmat că „printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte”; ceea ce, trebuie să recunoaştem, cu tristeţea cuvenită, pare a fi un ecou la spusele lui Dinicu Golescu – „noi am rămas în urma tuturor neamurilor”. Cele din urmă spuse par a fi un blestem, pe care l-am dorit alungat odată pentru totdeauna. Dar asta depinde, vai, deocamdată, doar de clasa politică. Dacă ea nu va vrea sau putea, mi-e teamă că dânsa va trebui alungată!