Campanie electorală în familie

După o schiţă din jurnalul unui copil de 10 ani

De recitit peste 5 ani, când o să am 15. Ca să înţeleg de ce unii votează aşa şi alţii altfel, şi toţi spun că fac asta pentru copiii lor.

Intrăm pe casa scării. Miroase a sarmale. Începem, toţi trei, să râdem. „Saaar-maaa-leee!”, şoptim în acelaşi timp, cu intonaţia mătuşii care ne tot spunea bancul ăsta cu Bulă. Ea a plecat în Germania. Acum lucrează la un hotel. Are multă treabă acolo şi e fericită. Vorbim pe Viber. Câteodată mi-e dor de ea şi mi se pare că nu prea mai ştiu cum arată.

Maică-mea îmi atrage atenţia că bărbatul trebuie să ofere florile. I le las lui taică-meu, deşi mi-ar fi plăcut să se ştie că eu le-am ales. Prietena mea deschide uşa înainte să sunăm, a auzit maşina în parcare. Bibi e într-a V-a şi are mereu cerneală pe degete. Învaţă bine. Iese şi taică-său din bucătărie. Se şterge în grabă de uleiul de la o sarma, care îi face barba strălucitoare. Abia a venit de la serviciu. E obosit. Face naveta la vreo sută de kilometri de casă. De zece ani. Dar nu se plânge. Se trezeşte la 5 dimineaţa, iar acum, dacă n-am fi venit noi, ar fi fost deja în pat, aşa zice el. Noi îi spunem John. Ne pupăm. Aşa facem de fiecare dată. Suntem politicoşi, dar suntem şi prieteni. Cu unii suntem numai politicoşi.

Tata rămâne cu florile în braţe până când iese Tina din baie. Când ne întâlnim, la noi, sau la ei, stăm împreună tot weekend-ul. Ne bem laptele şi cafeaua împreună, în pijamale. Suntem ca o familie mare. Eu n-am niciun frate şi nicio soră, nu înţeleg de ce. Alţii au. Cred că n-am noroc. Tata spune că mama vrea o casă mai mare. Şi noi, şi ei, avem puţini prieteni. Unii au plecat la Bucureşti, alţii la Roma, Barcelona, Londra sau Dubai. Vedem poze cu ei pe facebook. Când ne despărţim, Tina ne pune sarmale la pachet. Maică-mea nu prea face sarmale. De fapt, nu-mi amintesc. Ea citeşte toată ziua, aşa zice tata. Acum îl aud vorbind tare în sufragerie, spune că la noi în familie e ca în politică: ai de ales între două tricouri, dar de fapt nevasta a ales deja cu ce te îmbraci. Şi cu mine face la fel.

Ascult muzică pe telefon, în dormitor, cu Bibi. Ea are telefon nou. Eu am un jaf. Merge în reluare. Tata spune că în ţara asta totul merge în reluare. Când mi-a trimis bunica din Italia bani să mi-l cumpăr, telefonul ăsta era cool. Acum, nici în Italia nu mai sunt prea mulţi bani, aşa spune bunica. Colegul meu de bancă are iPhone. Bunica nu vine acasă, pentru că nu are pensie. Câteodată ne trimite pachet. Când mănânc biscuiţi cu stele, mi se face şi mai dor de ea. Vorbim pe fix, că e mai ieftin, sau pe Skype, dacă nu cade internetul, că ea stă în munţi. Zice că poate o să vină de Crăciun. Aşa zice ea, dar nu vine.

În sufragerie, părinţii vorbesc despre voturi. Au mai venit nişte musafiri. Când ei vorbesc mai tare, dăm muzica mai încet, ca să auzim ce zic. Unii votează cu unul, alţii cu celălalt. Uneori, credem că se ceartă, dar când ajungem în sufragerie, ei beau vin şi râd. Apoi, iar parcă se ceartă. Toţi spun că votează aşa pentru copiii lor. Adică pentru noi. Dar votează diferit, unii cu dreapta, alţii cu stânga. Nu prea înţeleg asta. Ei spun că o să vedem abia peste cinci ani cine are dreptate. Peste cinci ani, voi avea 15. Poate o să înţeleg atunci. Să nu uit să păstrez jurnalul!