Când săritul cu coarda e considerat artă, se sare…calul!

Primul exemplu care vine să ilustreze titlul de mai sus se referă la două tinere (din delicateţe, prefer să nu le divulg numele), care au sărit coarda timp de două ore. Însă nu oriunde, ci într-un spaţiu expoziţonal. Însă nu oricum, ci susţinând, cu o fermitate ce ar putea fi de invidiat dacă s-ar raporta la chestiuni de substanţă, că spectacolul oferit nu a fost aşa, doar un simplu sărit cu coarda, ci un ditamai performance (cuvânt care, în engeleză, înseamnă chiar spectacol), exprimând o dinamică, o atitudine, o expresie a unor trăiri.

Mă rog, suntem, slavă Domnului, într-o societate liberă şi fiecare poate face (aproape) orice îi trece prin cap. E mai de mirare, însă, că, de îndată, s-au găsit şi comentatori (că, îmi pare rău, nu pot să-i numesc critici, iar de artă - nici atât), care să cadă pe spate la aşa spectacol, poziţie din care au emanat consideraţii de mai mare dragul, precum că „tinerele înţeleg arta ca pe un câmp de luptă, dar nu în sensul unei competiţii, ci ca o bătălie de idei şi o cercetare continuă, traduse în îmbunătăţirea constantă a limbajului visual şi conceptual, chestionându-se rolul artistului în societate”. Uau! Aştept, cu deosebită nerăbdare, viitoarele performance-uri, care vor fi inspirate, fără dubiu, din şotron, ţurcă, lapte-gros şi altele de acelaşi fel, şi, respectiv, afirmarea în lume a ţării noastre prin intermediul unor asemenea „arte”.

Alt exemplu. Pauză publicitară pe un canal de telviziune. Reclamă la o importantă marcă de autoturisme. În loc să ne spună ce caracteristici are maşina şi, mai ales, cât costă, reclama pune o întrebare ce se doreşte retorică - „cine spune că trebuie să ştii să desenezi pentru a fi artist?”. E una dintre cele mai mari tâmpenii lansate în spaţiul public, numai şi numai din dorinţa de a epata. Mergând pe „logica” reclamei, nu trebuie să ştii să desenezi pentru a fi artist plastic, nu trebuie să ai voce pentru a cânta. Dar, mai ales, nu trebuie să ai nici talent, nici inspiraţie şi nici cunoaşterea regulilor ce guvernează advertising-ul pentru a face clipuri publicitare!

În fine, cel din urmă exemplu este constituit dintr-o persoană care scrie (din respect pentru adevăr, evit să utilizez termenul de scriitoare). Scrie mult, şi se găsesc şi destul de mulţi care s-o aprecieze, drept care deţine şi oarece premii şi e tradusă şi în câteva limbi. Nu fac vorbire despre subiectele abordate (în opinia mea, cu totul demne de a fi dezbătute la un defunct canal tv), nici despre calitatea scriiturii. Ceea ce mi-a atras atenţia pe personaj a fost confesiunea legată de cum i-a venit inspiraţia pentru una dintre „capodoperele” ei: „am deschis ziarul şi am citit o frază care mi-a făcut o gaură în creier”. Ciudat! Eu ştiam că, de obicei, când suferi o asemenea traumă la „mansardă”, ajungi pe mâna unui neuro-chirurg, care poate încerca să depaneze defecţiunea. Dar, de, în zilele noastre au apărut tot soiul de metode alternative de tratament...