Candidatul ideal – un puzzle total

Sunt şi voi continua să rămân fidel credinţei că România nu are nevoie de preşedinte – nu aşa cum este funcţia „desenată” de Constituţie şi, în acelaşi timp, înţeleasă de cei mai mulţi pohtitori ai acestei funcţii.

Un singur exemplu, vizând proasta înţelegere: majoritatea competitorilor din acest moment afirmă, cât se poate de ferm, că primul lucru pe care îl vor face, odată instalaţi la Cotroceni, va fi acela de a schimba premierul. Unde scrie, în Legea fundamentală a ţării, că preşedintele poate face aşa ceva? A, da, în urma unor alegeri legislative, când cel propus de către o majoritate constituită va fi desemnat drept candidat de către preşedinte, care face, astfel, un simplu act formal, transformarea candidatului în prim-ministru urmând să fie decisă în Parlament. Pe de altă parte, chiar cred respectivii candidaţi la prezidenţiale că asta e prioritatea priorităţilor, că asta aşteaptă cei mai mulţi români cu sufletul la gură? Cu siguranţă că nu!

La motivele mai vechi pe care le-am avut vizavi de inutilitatea unei funcţii cu atribuţii interpretabile şi ce se suprapun peste ale altor instituţii, în acest an se adaugă şi acela, extrem de obiectiv, dar, în acelaşi timp, şi de trist, că ştacheta competiţiei este situată extrem de jos. Nu din vina românilor, ca şi cum aceştia s-ar mulţumi cu orice, ci din neputirinţa celor aflaţi în luptă. În mod normal, mai ales într-o societate capitalistă, pentru un post se dă un concurs; dacă nici unul dintre candidaţi nu îndeplineşte cerinţele, concursul se repetă. Regulă de la care face excepţie, desigur, scrutinul prezidenţial mioritic. Pentru că, nu-i aşa?, politicienii noştri, dacă nu pot fi excepţionali, măcar exceptaţi să fie...

Ne aflăm în situaţia, deloc de invidiat, de a putea alcătui portretul candidatului ideal numai apelând la tehnica folosită în puzzle – mai pe româneşte, realizând un întreg din petice. De la Klaus Iohannis s-ar putea lua statura impozantă, seriozitatea şi refuzul limbuţiei, de la Călin Popescu-Tăriceanu – oarece competenţă şi tăria (verificată patru ani cât a fost premier) de a rezista atacurilor şi presiunilor venite „de sus”, de la Monica Macovei – tenacitatea cu care urmăreşte de-coruptibilizarea clasei politice, de la Victor Ponta – ştiinţa de a se învârti în sfere din ce în ce mai înalte, de la Elena Udrea – ambiţia de a-şi dori ceva, chiar dacă ştie că nu poate.

Păi, bine, veţi spune, şi pe drept cuvânt, dar astea sunt calităţi ale unui potenţial preşedinte? Apăi nu, dar dacă altele nu avem... Istoria, din păcate, n-a consemnat strălucite performanţe profesionale ale procurorilor Monica Macovei şi Victor Ponta, avocatei Elena Udrea, inginerului Tăriceanu sau profesorului Iohannis. O fi istoria de vină sau, mai degrabă, personajele?

Într-un fel, politicienii sunt echivalenţii criticilor din varii domenii artistice. Ei înşişi artişti/profesionişti rataţi, sunt, în schimb, gata să dea lecţii tuturor despre cum trebuie făcute lucrurile. Cum foarte bine definea cineva, criticul este un om care cunoaşte drumul, dar nu poate conduce maşina. Şi-atunci, decide să conducă o ţară!!!