Cioplitorii statuilor nepoleite

Nu citiţi acest text dacă tocmai vă pregătiţi să vă plângeţi de absolut orice există pe lumea asta, chiar şi de voi, nu deschideţi textul dacă tocmai vă pregătiţi să înjuraţi guvernul ori pe oamenii mari care vă fac zile fripte.

Lectura este recomandabilă doar dacă sunteţi în căutarea unor ştiri de bine, a unor poveşti frumoase, despre oameni cărora nu le pasă nici de scandalurile din lumea mondenă, nici de condamnarea lui Voiculescu, nici de datoriile la bănci ori alte griji care te duc direct la spitalul de nebuni.

Editorialul de astăzi este despre oameni frumoşi, care fac lucruri obişnuite şi care, fiind atât de rare, ni se pare că vin din sfera extraordinarului. Spre exemplu, olimpicii români de la Astronomie, care au adus ţării şase medalii de aur şi despre care s-a vorbit doar în cercuri mici-mici, de parcă ar fi fost o ruşine. Şase tineri care au arătat lumii că se poate face performanţă şi la o disciplină care este opţională la şcoală. Adică, o înveţi sau nu, dacă ai chef şi pasiune, că altfel nu-ţi baţi capul. Şi fac performanţă din dorinţa lor de a fi mai buni pentru ei, de a afla lucruri noi şi de a explora teritorii necunoscute. Nu vă gândiţi că sunt poleiţi, că au pile ori relaţii care să-i ajute. Când ajungi în competiţii mondiale nimănui nu-i pasă a cui odraslă eşti, câţi bani au părinţii în cont ori ce maşini conduc. Oamenii ăia care prezidează olimpiade internaţionale ştiu una şi bună – ştiinţa, e singura unitate de măsură cu care cântăresc medaliile de aur. Copiii de la Astronomie ne-au arătat că încă mai putem spera într-o recalibrare a scalei de valori, în care sus vor fi cei care chiar merită, iar ceva mai jos cei cărora li se pare că li se cuvine totul, chiar şi să fure şi să te scuipe în obraz pe motiv că eşti fraier dacă nu bagi mâna în portofelele pensionarilor, în bugetele primăriilor ori în alocaţiile copiilor.

Cu drag vorbesc şi despre studenţii români care au rupt cartea în străinătate şi s-au întors acasă să ne ajute să ieşim din mocirlă. I-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, când abia îşi înfiinţaseră Liga Studenţilor Români din Străinătate, o asociaţie care îşi propune să vorbească tuturor despre valoarea tinerilor noştri. În vreme ce unii îşi fac valiza şi-şi cumpără bilet doar dus pe motiv că totul pute în Ţara Mioriţei, tineri şcoliţi la Oxford, Cambridge sau Harvard au ales să revină acasă şi să-şi pună priceperea la bătaie în schimbul unor lefuri româneşti. Infime, adică, în comparaţie cu ce ar fi putut încasa printre străini.

Zilele trecute am aflat că există şi medici care nu folosesc cuvântul şpagă, aşa cum este cazul Vindecătorului de la Şerbăuţi. De vreţi să cercetaţi cuvintele mele căutaţi-l pe medicul Florin Haidamac, care se străduie de zor să adune bani pentru salvarea unei copile de numai doi ani. Asta după ce ajută femeile să nască, după ce îmbracă oamenii săraci ori stă de vorbă cu bătrânii abandonaţi. Vârstnicilor le este de ajuns o mângâiere de mână ori o îmbrăţişare ca să se simtă bogaţi. Când aduni pe genunchi o sumă de ani nu mai contează conturile fiindcă banii nu pot vorbi, nu pot simţi singurătatea.

Oamenii cu suflet frumos nu au nevoie de laude, mulţi aproape că trec neobservaţi ca persoane. Afli despre ei când vezi cum îi ajută pe alţii să crească, ridicându-se şi ei mereu. Ei nu-şi fac chip cioplit, nici măcar în slove, nu vor statui şi nici tablouri poleite, ci doar momente în care să demonstreze că sunt oameni.