Constantin Pălăduţă sau presă pe pâine

 

Dorian OBREJA

Ştiu de ce, cred că vor înţelege şi cititorii, de ce simt, irepresibil, dorinţa de a începe textul acesta sub semnul unor versuri din  Cezar Ivănescu: „Și când pomul flori va da, fă-i să cadă carnea grea/ Cum cădea-va, după cântec, mâna mea”. Dacă, pentru a scrie, m-aş folosi de pană sau toc, cred că mai degrabă m-aş lipsi de mână decât pentru a aşterne asemenea rânduri.

Pe de altă parte, încerc şi acum, precum toată viaţa, să nu cad pradă tristeţii, să nu comemorez, ci să aniversez. De aceea scriu azi, când Constantin Pălăduţă ar fi împlinit 76 de ani, şi nu mâine, când va fi trecut un an începutul călătoriei sale spre stele.

Născut la Galaţi, a urmat, la Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Economice şi, apoi, la Bucureşti, studii postuniversitare de jurnalism. Dar ziarist a început a fi de la 20 de ani, drept colaborator la „Flacăra Iaşului”, apoi, „cu acte în regulă”, adică angajat al aceluiaşi ziar, de la 24.

Am lucrat „cot la cot” cu el 25 de ani. În toate ipostazele posibile: mai întâi, colegi la „Flacăra Iaşului”, devenită „Opinia” în decembrie 89, de unde eu am plecat în ianuarie ; pe 15, în aceeaşi lună, făceam (împreună cu alţi 9 asociaţi) un nou ziar. După puţin timp, realizând că, la „Opinia”, lucrurile nu se vor schimba, Titi m-a urmat, precizându-mi, cu sinceritatea ce-l caracteriza, că vine „cu arme, dar nu şi cu bagaje”. Avea proiectul şi dorinţa unui nou ziar, unui astfel de ziar. Şi a avut şi norocul întâlnirii cu un om providenţial, Vasile Ilegitim, care a decis ca firma sa să suţină financiar proiectul. În primăvara lui 1991, Titi s-a retras, iar în 27 mai, acelaşi an, proiectul prindea viaţă: apărea primul număr din „Evenimentul regional al Moldovei”. În 1996, m-am retras eu, de la un alt ziar» iar de atunci şi până în prezent scriu, neîntrerupt, în „Evenimentul” (chiar dacă, peste un timp, am colaborat şi la un alt remarcabil proiect al lui, săptămânalul „Iaşul metropolitan/Metropolis”).

Dar nu despre mine e vorba, ci despre Constantin Pălăduţă şi relaţia cu el : chiar dacă am muncit „cot la cot”, un sfert de veac, prietenia a durat mult mai mult, înfiripându-se din primele zile ale existenţei drept colegi şi mergând până aproape de finalul lui Titi, al cărui ultim mesaj îl păstrez precum raza unui far: „vale vigile”. Calităţile sale m-au făcut să-l preţuiesc şi să mă simt onorat de a mă număra printre cei apropiaţi lui. În afară de a scrie – obiectiv, punctual, logic -, învăţa şi pe alţii să o facă la fel, conducându-şi secţia, apoi publicaţiile, „cu o mână de fier într-o mănuşă de catifea”, în esenţă, extrem de eficient. În afară de a scrie, mai proiecta şi chiar realiza alte publicaţii, se dovedea un bun caricaturist & rebusist. Iubea cu pasiune natura, fiind montaniard de câte ori avea prilej, şi plantele (cel mai preţuit dar pe care i l-am făcut a fost o carte despre acestea), îi plăceau automobilismul şi tenisul de masă (la ambele fiind as..), sportul, în general. Şi aş mai putea adăuga nenumărate altele, dar trebuie să subliniez că, mai presus de toate, îi iubea pe ai săi – părinţii, soţia, fiica ; mai rar am văzut un familist aşa exemplar!

Pentru a încheia rotund, mă întorc de unde am plecat, de la titlu: punerea semnului egal între Constantin Pălăduţă şi expresia „presă pe pâine” e deplin justificată, prin cele realizate ca jurnalist, dar şi ca lider de publicaţii. ori profesor (în practică) de jurnalistică. Marcând cei 76 de ani, încerc un singur regret: din multele texte publicate în ziare sau pe blogul din ultima vreme, (încă) nu s-a născut o carte. Dar vremea nu e pierdută !