Copilăria, un job cu două norme

O discuţie purtată zilele trecută pe tema dezvoltării personale mi-a arătat încă o dată cât de mult ne minţim noi pe noi, cei mari. Un specialist în ale creşterii şi împlinirii îmi spunea cât de bine va fi primită viitoarea lui carte de „parenting”, un domeniu în care nu s-a spus mai nimic şi de care este maaare nevoie fiindcă părinţii trebuie să-şi ia rolul în serios, să-l înveţe, nu doar să-l mimeze. Domnul cu pricina îmi explica de zor cât de importantă este şcoala părinţilor, atelierele şi work-shopurile dedicate celor mari, câtă nevoie avem fiecare de coaching şi de tot felul de lucruri care să ne ajute să fim mai frumoşi, mai deştepţi, mai bogaţi. Pentru toate ar fi un singur secret – să redevenim copii, să privim lumea cu uimire şi încrederea că o vom descoperi!
Seminariile despre „self invent” sunt utile oricui, nu doar părinţilor. La fel şi atelierele dedicate copiilor, în care sunt învăţaţi cum să scape de timiditate, cum să fie învingători, cum să ajungă antreprenori de succes şi tot felul de sfaturi despre „cum să...”. Cei mici sunt învăţaţi cum să-şi recunoască emoţiile, să jongleze cu ele, cum să fie perfecţi, dar puţini sunt instruiţi cum să se iubească pe ei înşişi. De fapt, pentru unii astfel de cursuri ar fi inutile fiindcă nici nu ar avea timp să participe. Aţi văzut cât de mult munceşte un copil? Nu mă refer doar la cei din satele sărace, unde nevoile familiei îi obligă să dea condeiul pe sapă şi ghiozdanul pe traista cu merinde pentru câmp. Viaţa lor este chinuită şi mulţi sunt condamnaţi la trudă încă de mici. Pentru unii, orizontul nu se lărgeşte nici mai târziu. Soarta şi sărăcia îi transforme în simple unelte, a căror misiune este procurarea pâinii.
Chiar dacă trăiesc în condiţii civilizate, mulţi copii de la oraş nu au o viaţă chiar uşoară, deşi poate părinţii ar susţine contrariul. Ei muncesc mult mai mult decât un adult care are job cu carte de muncă şi salariu pentru cele 8 ore trecute în contractul cerut de Codul Muncii. Pentru majoritatea copiilor, ziua de lucru începe cel mai târziu la ora 7 şi termină undeva spre noapte, răstimp în care dacă nu sunt la cursuri (măcar vreo şase ore) sunt la meditaţii, la opţionale ori la alte activităţi obligatorii pentru dezvoltarea lor. Dacă nu merg la olimpiade sigur îi găseşti pe la alte concursuri, iar dacă nu sunt în faţa unei teze au ore de pian, balet, pictură, muzică şi altele pe care poate nu şi le doresc, dar respectă dorinţa părinţilor care vor ca prin puştii lor să-şi împlinească visele pierdute. Pentru elevi, învăţătura este jobul lor. Unul nu cu normă întreagă, ci dublă. Ei trebuie să înveţe, să acumuleze cunoştinţe, să câştige competiţii pe care poate nu şi le doresc, dar care satisfac orgoliile educatorilor şi ale părinţilor, trebuie să facă frumos mereu în societate că doar pentru ei se fac eforturi, nu?
Am cunoscut nu demult o parte din olimpicii Iaşului şi m-au impresionat eforturile lor, munca şi dăruirea cu care au făcut fiecare lucru din viaţa lor. Au vorbit despre eşec, despre greutăţi, despre cum au luat-o de la capăt, dar nu am auzit niciun cuvânt despre renunţare. Nu s-au plâns o secundă şi am admirat enorm această atitudine pe care aş recomanda-o şi oamenilor mari care, când se vă depăşiţi de diferite situaţii încep să caute vinovaţi, să se văicărească ori să alerge la psiholog. Sau la „coach”, ale cărui sfaturi oricum nu le respectă fiindcă ei vor mai degrabă un umăr pe care să-şi bocească nefericirea, nu un antrenament prin care să iasă la liman. În ciuda eforturilor şi a muncii istovitoare, copiii au timp şi să fie fericiţi, să se bucure şi să iubească tot ce-i în jurul lor. Poate chiar să şi citească un manual de parenting, care ar trebui completat şi chiar corectat de către copii cu o lecţie foarte importantă, cea despre puterea zâmbetului, a bucuriei, a încrederii şi a toleranţei faţă de cei mari care îşi imaginează că vârsta din buletin este măsura înţelepciunii. Principala unitate de măsură pentru împlinire este curajul, iar copiii ştiu acest lucru.