De ce ne complacem să fim ţara micilor?

Să nu vă închipuiţi, nici preţ de o secundă, că semnificaţia titlului de mai sus ar fi aceea care să aducă atingere unuia dintre tradiţionalele noastre preparate culinare, având în vedere nu doar faptul că micii (alintaţi şi mititei) constituie un deliciu, dar ne şi aşază, inconfundabil, pe o hartă gastronomică.

Aş pleca, în scrierea rândurilor care urmează, de la două citate. Primul dintre ele afirmă că „este mai bine să eşuezi în originalitate, decât să reuşeşti în imitaţie”, iar cel de al doilea constată că „ecoul îşi batjocoreşte originea ca să-şi dovedească originalitatea”.

Printre lucrurile ce ar putea fi reproşate multor români se află, bănuiesc că deja aţi intuit, pasiunea pentru imitaţie. Ca nimeni altul, Caragiale a surprins acest lucru prin intermediul unui discurs ţinut de Nae Caţavencu: „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri? Anglia îşi are faliţii săi, Franţa îşi are faliţii săi, în fine, oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi. Numai noi să n-avem faliţii noştri! Cum zic, această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!”.

Zis şi făcut. Adică luat modele - bune sau rele, adecvate ori nu- copiat, imitat, pastişat.

Printre cele mai cunoscute exemple, „Micul Paris”. Adică Bucureştiul. Supranumit astfel şi pentru oarece vagi asemănări cu capitala Franţei, dar mai ales în mod ironic. Pentru că realitatea era cu totul alta, şi este foarte bine redată de către un ziarist francez care, ajungând în urbea de pe Dâmboviţa spre sfârşitul secolului XIX, şi-a întrebat camaradul de voiaj care crede că e distanţa dintre Bucureşti şi oraşul luminilor. Răspunsul a fost unul pe cât de sec, pe atât de descurajant pentru susţinătorii „micului Paris”: „trei secole!”. Mai aproape de noi, acum trei ani, o prestigioasă publicaţie din Anglia sublinia că „cele două Parisuri ale Europei n-au fost niciodată atât de îndepărtate unul de celălalt”, afirmaţie care se referea la relaţiile diplomatice, dar poate fi citită şi în altă cheie... Nici Iaşul sau Blajul n-au scăpat de mania copierii unor modele, amândouă fiind supranumite, din raţiuni diferite, „mica Romă”...

Vremea a trecut, dar moda pastişării face, în continuare, ravagii. Pe tărâm politic, de exemplu. Unde întâlnim un personaj supranumit „micul Titulescu”, care, însă, în afară de o vagă asemănare fizică, nu are, din păcate pentru model, dar mai ales pentru copie, nimic din datele politicianului ajuns preşedinte al Ligii Naţiunilor, ci din ale altuia, drept pentru care, mai nou, porecla sa este de „micul Kim”.

Nici zona artistică nu a scăpat de fenomen. O fată care pictează a fost cadorisită cu apelativul de „micuţa Picasso”. E mult prea mult, mai ales dacă luăm în considerare părerea unuia dintre criticii renumiţi, care susţine că „pânzele ei nu au nici o valoare artistică, ea nu e o artistă, ci o prezenţă bizară şi atâta tot”. Am mai auzit de „micul Chopin”, „micul Paganini” sau „mica Da Vinci”!

Cred, totuşi, că e preferabil să eşuezi în originalitate, decât să reuşeşti în imitaţie...