De ce renunţăm la Unirea de la 1600?

Românii, cât obişnuiţi să fie ascultători, cât fatalişti, au acceptat fără prea multe comentarii - cel puţin exprimate cu voce tare - schimbarea datei Zilei Naţionale de vreo trei ori în doar un secol şi jumătate (dar recordul e deţinut de Imnul Naţional, schimbat, în acelaşi interval, de nu mai puţin de şase ori!)

Prima dintre ele a fost valabilă din 1866, şi îşi avea justificarea nu atât din 10 mai al acestui an (când depusese jurământul ca principe Carol I), cât din 10 mai 1877, când se proclama independenţa de stat a României. Între 1948 şi 1989, s-a celebrat 23 august, mai întâi marcând „insurecţia armată antifascistă, începutul revoluţiei populare în România”, iar apoi şi mai bombastic „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. În fine, în 1990 se decide ca Ziua Naţională să fie 1 decembrie, făcându-se, ne-explicit, trimitere la unirea Transilvaniei şi Banatului cu România şi la Proclamaţia de la Alba Iulia. Trebuie amintit că în 1990 au existat şi multe păreri în favoarea desemnării zilei de 22 decembrie drept sărbătoare naţională.

Este important să aducem în discuţie şi opinia istoricului Neagu Djuvara, care susţinea că alegerea zilei de 1 decembrie a fost una conjuncturală, la data respectivă din 1918 având loc doar unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, alte două provincii istorice - Basarabia şi Bucovina - re-alipindu-se la ţara-mamă la alte date. De bănuit că, în alegerea datei, a contat şi dorinţa de a nu leza sensibilităţile marelui vecin de la răsărit - în 1990, încă URSS, care îngloba, la acea dată, ultimele două provincii amintite. Mi se pare o nedreptate făcută basarabenilor şi bucovinenilor, pe lângă aceea, mult mai mare, că nici până astăzi ei n-au revenit la patria-mumă...

Întrebarea pe care mi-o pun este, dacă tot s-a dorit ca un moment al unirii să fie sărbătoare naţională, de ce nu a fost aleasă, de exemplu, data de 27 mai?

Spre a înţelege, e nevoie de puţină istorie. Din 1593, Mihai Viteazul era voievod al Ţării Româneşti. Pe 1 noiembrie 1599, el îşi face intrarea în Alba Iulia, devenind şi conducător al Transilvaniei. Iar în mai 1600, îl îndepărtează pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei, realizând, în consecinţă, prima unire a ţărilor româneşti. În aceeaşi lună, pe 27, un hrisov emis de către Mihai Viteazul era semnat „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”, şi sigilat cu pecetea pe care figurau simbolurile stemelor celor trei ţări.

Opţiunea pentru Unirea din 1918 în defavoarea celei din 1600 (chiar dacă aceasta din urmă a fost de scurtă durată) nu înseamnă altceva decât renunţarea, fără motive temeinice, la chiar vechimea noastră. Una e să celebrezi 415 ani, şi alta să sărbătoreşti 97 de ani, nu? Dar asta se întâmplă când până şi chestiunile care se cuvin a fi dezbătute şi decise de către specialişti - în cazul de faţă, istoricii -, sunt hotărâte, mai mult sau mai puţin conjunctural şi subiectiv, de către categoria aceea care se pricepe la toate - politicienii...