De ce voi rămâne fidel magazinaşelor de cartier

Primul contact cu ceea ce se numeşte hypermarket-uri l-am avut în primăvara lui 1990, când, aflându-mă într-o ţară situată la celălalt capăt al bătrânului continent, am fost invitat de către amabilele gazde să le însoţesc într-un asemenea loc. Într-o paranteză trebuie neapărat să notez că alţi băştinaşi întâlniţi cu ocazia vizitei în acea ţară îşi exprimaseră sincera uimire că şi în România exista şi se folosea curentul electric, iar în alte momente ne atrăgeau atenţia, cu delicateţe, că măslinele au în interiorul lor sâmburi şi trebuie să fim atenţi... în fine.
Recunosc, am fost impresionat de prima incursiune într-un templu modern şi uriaş al comerţului. Mai ales că, nu-i aşa, veneam dintr-o ţară în care era încă extrem de vie amintirea unor magazine goale, sau a altora, la care exista vaga speranţă că se va aduce oarece, drept care erau populate de cozi interminabile. Un al doilea motiv pentru a fi impresionat – ceea ce, atenţie, nu e totuna cu încântat! – era constituit din senzaţia că acolo, într-un asemenea „templu”, poţi găsi chiar orice îţi pofteşte inima.
După oarece vreme, au apărut şi în România asemenea „obiective”, că doar, printre altele, şi pentru asta avusese lovitura de stat din decembrie 89, nu? Trebuie să recunosc că, o oarecare perioadă de timp, am încercat să le consider utile, ba chiar le-am fost şi frecventator. Încetul cu încetul, însă, m-am îndepărtat tot mai mult de ele, în principal din câteva motive mai însemnate .În primul rând, nu m-am putut abţine niciodată în a face comparaţie între cum arată aceleaşi lanţuri de magazine „acasă, la mama lor” şi la noi. Diferenţele sunt apreciabile şi cu atât mai regretabile, mărturisind despre desconsiderarea cumpărătorului autohton. Sunt unele produse – hai să mă refer doar la legume şi fructe – pe care nici un magazin din occident nu şi-ar permite să le expună la vânzare, dar care, la noi, sunt plasate cu nonşalanţă. În al doilea rând, nu agreez să încurajez curgerea banilor în buzunarele nu doar ale unor comercianţi din alte ţări, proprietari ai hypermarket-urilor, dar şi în ale unor producători de peste hotare, în detrimentul celor din România. În fine, nu-mi plac supermagazinele pentru că ele sunt golite de relaţia de la om la om, chiar sunt nişte duşmani ai oamenilor, eficientizarea lor făcându-se, printre altele, prin reducerea cât mai drastică a personalului.
Mă bucură să constat că, după o perioadă de declin, magazinaşele de cartier cunosc, parcă, o nouă înflorire. Şi mă bucur, în primul rând, pentru că asta înseamnă ceva mai bine pentru miile de oameni – şi familiile lor – care le gestionează. Dar şi pentru sutele de mii sau poate chiar mai mult de cumpărători! Care, frecventându-le, pot face achiziţii exact de cât îi ţine punga, eventual şi doar o măslină, dar care, în plus, pot vorbi cu cineva, pot afla ce e mai bun, ce e mai proaspăt, sau când să revină pentru aşa ceva. Iar, în unele locuri, pot chiar cumpăra pe datorie...