De unde apar vecinii care bat în ţeavă

 De prin prieteni, din Capitală (că mai toţi au plecat într-acolo!), aud că o cafenea cu galerie de artă şi sală de spectacole inclusă, unul dintre rarele locuri prevăzute cu opţiunea „desufocare de mizeria cotidiană”, s-a închis în urma reclamaţiilor unor locatare. Mai pe scurt, nişte „nebuni” se adunau de vreo trei ani la „Alandala” şi, sub pretextul că erau creativi (sic!), făceau paradă de ideile lor colorate, sfârşind, serile, chiar prin a cânta la diverse instrumente. Astfel cartierul profanat, s-a autosesizat o vecină perseverentă şi a reclamat în stânga şi în dreapta, până a reuşit să le închidă locul şi jocul!

Cunoscând „bucătăria” locului în care trăim, avem impresia adesea că numai noi suntem înconjuraţi de tâmpiţi. Fără a experimenta pe propria piele, nu învăţăm nimic din poveşti precum cea a Prostiei, scrisă, demult, de Creangă! Trebuie să vedem cu ochii noştri dacă mai sunt proşti şi-n restul lumii. Fireşte că mai sunt şi încă se mai înmulţesc, aşa că degeaba ne dorim să schimbăm oraşul, ţara, continentul...

Mai demult, un bătrân care avusese nefericitul statut de deţinut politic, în regimul Antonescu, îmi povestea că a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care ispăşise 10, la Jilava, fiind acuzat de legionarism. „Aveaţi 16 ani, atunci. De fapt, de aţi făcut?”, l-am întrebat cu o doză zdravănă de inocenţă. Pentru o secundă, ochii i-au sclipit la trecerea unei amintiri: „Am cântat un cântecel pe deal”! Apoi, tot ochii au fost aceia care au surâs amar, a nenoroc. Pe restul chipului era gravată fantoma unei sentinţe: „25 de ani de muncă silnică”.

Dar vremurile vin mereu cu stupidităţile lor, nu-i aşa? Poate că o spuneţi că am exagerat punând aceste istorisiri una lângă cealaltă. Dar cred că ele au ceva în comun: ce s-a întâmplat cu tânărul care şi-au auzit sentinţa de condamnare la 25 de ani de muncă silnică? A trăit tot restul vieţii cu sufletul care i-a mai rămas. În loc să viseze, îi îndemna şi pe copiii întâlniţi în tramvai „să nu arunce niciodată pâine”.
Ce se întâmplă cu toţi oamenii care visează frumos, gândesc sublim, ţintesc înalt şi văd cum li se prăbuşesc toate treptele sub picioare, în timp ce ei se avântă pe scări? Se cuminţesc şi se uniformizează? Se înrăiesc, se ridică şi calcă totul în picioare? Oricum ar fi, nu redevin aceeaşi! Visele lor rămân schiloade, iar lecţiile lor, neştiute.

De-a lungul câtorva zeci de ani, m-am tot împăcat cu ideea coabitării cu diverse soiuri de vecini reclamagii, de la cei care cheamă poliţia pentru că toci vinete şi cei care îţi scot siguranţa de la contorul de pe casa scării, pentru că asculţi muzică în ziua în care împlineşti 18 ani, până la cei care bat în ţeavă când îţi plânge copilul că-i ies dinţii. În ciuda tuturor aşteptărilor, vecinii care bat în ţeavă nu dispar odată cu împrăştierea cortegiului lor funerar. În zadar păşiţi încet prin apartament, „ca să nu treziţi mortul din omul bătrân” de la etajul inferior, pentru că la etajul superior a „crescut” deja un altul! Vecinii care bat în ţeavă răsar de unde te aştepţi mai puţin! Extrapolând, ei sunt părinţi care nu ştiu să încurajeze, profesori care nu ştiu să vadă un talent sau, la fel de bine, o lege „bine” interpretată.