Decât un guvern mai nou, preferabil ar fi fost un guvern mai bun!

Nu mai ştiu dacă, în vremurile noastre, este valabilă zicerea conform căreia tot românul s-a născut poet. În schimb, sunt absolut sigur că tot românul se naşte, trăieşte şi, din păcate, chiar şi moare, însoţit de speranţă. Ceea ce, în principiu şi din punct de vedere romantic, este ceva cât se poate de frumos. Însă, judecând lucrurile din punct de vedere pragmatic (însuşire fără de care e imposibil a supravieţui în aceste vremuri ale noastre), este greu de înţeles obstinaţia cu care cei mai mulţi dintre noi, după ce-şi văd speranţele spulberate, o iau de la capăt.

Pentru a ne referi doar la zona politică („doar” e un fel de a spune, fiindcă zona cu pricina îşi pune amprenta, apăsat şi de neşters, pe toate celelalte), de fiecare dată când sunt alegeri, speranţele noastre renasc. Indiferent, subliniez, dacă în ipostaza de a guverna sunt tot cei de până atunci (pe care îi judecăm cu prezumţia că s-ar putea schimba), sau alţii (despre care, pe aceeaşi linie a încăpăţânării, ne facem iluzii cum că ar fi altfel). Speranţele noastre se reîntrupează din cenuşă nu doar în momentele unor scrutinuri, ci şi în acelea ale înnoirii, parţiale sau totale, a unui guvern (nu vrem deloc să luăm aminte la ce spune înţelepciunea populară, anume că „schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”).

Nu alta a fost situaţia în zilele din urmă, interval anunţat cu mare tam-tam drept unul al conceperii unui nou executiv, menit, nu-i aşa, să ne ducă pe culmi şi mai înalte de civilizaţie şi prosperitate decât precedentele.

În mod cert, anterioarele cabinete, succedate sub numele de „Ponta” 1,2 şi 3, n-au performat, ori având numeroase probleme cu unii miniştri, ori neîndeplindu-şi importante puncte din programele de guvernare - creşterea substanţială a absorbţiei fondurilor europene, aderarea României la Spaţiul Schengen, promovarea unei Strategii naţionale anticorupţie, instituirea unui moratoriu privind exploatarea gazelor de şist etc.

În aceste condiţii, ar fi fost bine să se înveţe din greşeli, şi, ieri, să ni se prezinte un executiv care să îndeplinească minimum trei condiţii: număr redus de ministere, propunerea celor mai buni din cei mai buni pentru ocuparea portofoliilor, un program de guvernare realist şi generator nu de speranţe, ci de certitudini.

Programul înfăţişat este discutabil, reducerea numărului de ministere s-a făcut doar pe un sfert. Cât priveşte cea de a treia condiţie, s-a preferat a fi satisfăcute pretenţiile tuturor partidelor din coaliţie, pe de parte, şi orgoliile tuturor celor dornici să-şi treacă în cv funcţia de ministru (cu care, în România, la nivel de apelativ, ramâi pe viaţă!). Au rămas titulari de peortofolii personaje fără performanţe, „în schimb” au fost ejectaţi câţiva tehnocraţi, iar pe noii-veniţi, cu o excepţie, nimic nu-i recomandă pentru asemenea responabilităţi. Din cele 20 de ministere, doar Externele, Educaţia şi Sportul au în frunte persoane adecvate.

Victor Ponta se dovedeşte un recidivist: după ce a greşit în alegerile prezidenţiale, greşeşte, mult mai grav, în alegerea formulei executivului. Şi, cum în viaţă totul se plăteşte...