Dragrindeanu - un executiv bicefal, ori la bal, ori la spital (I)

Intenţionat am utilizat termenul de executiv. În Constituţia României, în primul articol (102) dedicat cabinetului de miniştri, se precizează că acesta „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. În aceeaşi Lege fundamentală a ţării, anterior, mai precis în articolul 61, se precizează, cât se poate de clar, că Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Problema e că politicienii români s-au gândit, se gândesc şi se vor gândi mereu la toate; drept care, inclusiv atunci când au emanat Constituţia, au strecurat, perfid, dar foarte util în anume împrejurări, precum cele de acum, articolul 115, care se referă la delegarea legislativă, dându-se posibilitatea executivului de a a adopta ordonanţe de urgenţă dar, atenţie, „numai în situaţii de urgenţă, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. Că, în realitate, lucrurile se întâmplă cu totul altfel, s-a dovedit, mai întâi, de cabinetul condus de Emil Boc: acesta, în aproape patru ani, e emanat 381 ordonanţe de urgenţă, record care nu a rezistat decât până la mandatul lui Victor Ponta: dar nici Cioloş nu s-a lăsat mai prejos, dând 11 ordonanţe de urgenţă doar într-o zi. Potrivit unui bilanţ, în ultimii 12 ani, România s-a aflat într-o situaţie excepţională la fiecare trei zile”, luând în calcul faptul că, în această perioadă de referinţă, au fost emise 1637 de ordonanţe de urgenţă!!!
Executivul actual nu face excepţie la acest capitol, înscriindu-se într-o nefastă tradiţie. Doar că, din start, pare setat total greşit: în primul rând, în loc să-şi vadă de atribuţiile esenţiale, de îndeplinirea programului de guvernare, în special a promisiunilor despre creşterea nivelului de trai, s-a repezit să se substituie puterii legiuitoare; în al doilea rând, a făcut-o cu asemenea viteză, încât se poate înscrie, deja, într-o carte a recordurilor negative.
Tot intenţionat am utilizat şi numele propriu – inventat – Dragrindeanu (care mi se pare a reflecta mai bine realitatea decât acela de Grindragnea). O altă tradiţie deosebit de nocivă a României ultimului sfert de veac este aceea concretizată în faptul că fiecare preşedinte (al ţării sau al partidului aflat la putere) a încercat şi, în multe situaţii, a şi reuşit, să conducă şi guvernul. Când în funcţia de premier s-au aflat persoane cooperante şi supuse, precum Văcăroiu ori Stolojan – dar exemplul de referinţă rămâne Emil Boc -, intenţiile preşedinţilor s-au materializat; când unii au devenit mai puţin dispuşi la poziţia ghiocelului, pe parcurs, precum Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Adrian Năstase, sau chiar dintru început, Călin Popescu-Tăriceanu, lucrurile au degenerat, s-au declanşat conflicte şi, pentru ţară, situaţia a devenit contraproductivă. Despre cum stăm la acest capitol în februarie 2017, în ediţia de mâine a ziarului.