Falia intergeneraţii şi intrafamilie se adânceşte

Existenţa, dintotdeauna, a unui conflict, mai mult sau mai puţin manifest, între generaţii nu are cum să fie negată. Ba, în istorie, s-au consemnat, în anumite momente, fenomene cu amploarea de masă şi cu durată relativ mare, cum a fost, de exemplu, mişcarea hippie.
Dacă e să privim către viitor, consemnăm că sunt voci care suţin că este inevitabilă continuarea acestui fenomen (nefast, fără îndoială), prin afirmaţii de genul „întotdeauna vor exista divergenţe între generaţii”. Analizând prezentul, ajungem la constatarea ce se regăseşte în titlul acestor rânduri. Pe calea unei logici aparent simpliste, am putea ajunge să avem temeri că, într-o asemenea circumstanţă, conflictele se vor acutiza în viitor...
Potrivit unor specialişti în domeniu, divergenţa amintită nu este altceva decât divergenţa „dintre vechi şi nou, între ataşamentul pentru păstrarea tradiţiilor şi deschiderea la schimbare, la nou, între frica de viitor şi încrederea în viitor”. Situaţia se agravează atunci când divergenţa în discuţie este percepută drept un conflict de putere, în cadrul căruia reprezentaţii generaţiei mai în vârstă au tendinţe totalitariste, dictând conform principiului „eu te-am făcut, eu te omor”, iar cei ai generaţiei tinere se revoltă, îşi doresc independenţa şi chiar acţionează în fel şi chip pentru a şi-o obţine.
Încă şi mai sintetic, dar şi mai sugestiv, unul dintre specialiştii pomeniţi îşi exprimă opinia conform căreia conflictul între generaţii ar fi unul „dintre doi copii”, dintre care unul se simte respins, abandonat, iar celălalt – că este destul de puternic pentru a abandona şi a-şi urma calea proprie.
Adâncirea faliei intergeneraţii (care, pe cale de consecinţă, se repercutează şi la nivelul familiei) din prezent are drept explicaţii şi faptul că noul (inclusiv tehnologic) pătrunde mult mai în forţă şi mai rapid, dar şi acela că „vechiul” – exprimat, de pildă, prin instituţia căsătoriei, pare tot mai depăşit. În ţara noastră, doar în ultimul an s-a înregistrat o uşoară creştere a numărului de cununii (cu circa 6 la sută), anihilată de creşterea cu 16 la sută a numărului de divorţuri. Numărul acestora din urmă, dacă e să ne raportăm la anul 1930, a sporit cu 328 la sută! Aşa se face că ponderea familiilor monoparentale în total a ajuns la aproape un sfert. Se adaugă şi alte fenomene, cum ar fi acela al migraţiei pentru locuri de muncă, în urma căruia, în România, câteva sute de mii de copii au părinţi plecaţi, mare parte din ei – şi mama, şi tatăl – efectele unei asemenea situaţii fiind previzibile drept cât se poate de negativ.
Comunicarea permanentă, înţelegerea şi respectul reciproc - nu doar declarat, ci manifestat ca aplicare a principiului „libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea ta” – ar fi, în opinia mea, singurele soluţii înţelepte în rezolvarea unui conflict care, până la urmă, e fals. Numai că, din păcate, viteza cu care suntem astăzi obligaţi a trăi şi acţiona nu pledează în favoarea soluţiilor înţelepte, ci a celor rapide...