Fiecare dintre noi poate trăi propria renaştere!

Dacă ar fi să-mi fi propus să mă refer la Înviere aşa cum este ea întâmpinată şi celebrată de către mulţi dintre contemporanii noştri, în afara părţilor pozitive, de sperat majoritare, ar fi cu neputinţă să nu scriu şi despre cele care ar putea, ar trebui să fie altfel.
Mi-aş dori, de exemplu, ca toţi creştinii să sărbătorească Paştele în aceeaşi zi. Îndemnul lui Hristos – „beţi dintru acesta toţi” – trebuie receptat nu doar vizând un singur obiect, Potirul sfânt, cât, mai ales, împărtăşirea tuturor, de-a pururi, în unitate, armonie şi consens. Dacă, între anii 540 şi 1583, s-a putut celebra Învierea la aceeaşi dată, şi de către ortodocşi şi de către catolici, azi de ce n-ar fi cu putinţă?De ce-şi permit oamenii să schimbe ceea ce a decis Divinitatea?
Mi-ar mai face plăcere, precum şi în cazul Crăciunului, ca toţi oamenii să se lase cuprinşi de ceea ce înseamnă, cu adevărat, spiritul unei celebrări creştine. Ceea ce ar trebui să însemne, în primul rând, ca acei care au mult sau prea mult să fie generoşi, dăruind şi celor care au puţin sau n-au deloc. Iar în al doilea rând, în nici un caz aceste celebrări să nu fie doar pretexte pentru organizarea unor orgii culinare şi bahice.
Dar nu mi-am propus asemenea demersuri. Pentru că, în ciuda faptului că ele au mai fost făcute de-a lungul vremii, ecourile sunt departe de a mulţumi şi de fi pe măsura aştepărilor. Probabil că lumea are nevoie de încercări cumplite, de evenimente ieşite din comun pentru a se întoarce, cu totul şi cu adevărat, la ceea ce este şi înseamnă credinţă şi la tot ce decurge din aceasta.
Despre altceva doresc să scriu, dar având ca punct de plecare, ca model şi exemplu tot Învierea.
Ni se întâmplă multora dintre noi, o dată sau de mai multe ori pe parcursul existenţei, să ne confruntăm cu mari cumpene, să credem că nu mai există nici o şansă, nici o speranţă, nici un viitor. În asemenea condiţii, trăim doar formal şi aparent. De fapt, continuă să ne trăiască, supravieţuiască doar trupurile. Sufletele, înfrânte, fără încredere şi fără credinţă, sau aflate deasupra lespezilor grele ale lipsei de speranţă, sunt ca şi moarte. Sau chiar moarte.
Dacă, odată, un miracol a fost cu putinţă, de ce să nu ne căutăm şi găsim salvarea în credinţă, în credinţa că miracolele pot avea loc în fiinţa şi în privinţa fiecăruia dintre noi?
Plecând de la credinţă şi purtând-o mereu în noi, drept cea mai de preţ şi cea mai plină de adevăr comoară, singura care nu poate fi atinsă ori diminuată de trecerea vremii, vom simţi cum aceasta ne de puteri. Puterea de îndura, de a aştepta, de a trece peste cumpene, oricât de mari ar fi ele, dar, mai ales, puterea de a spera mereu. Şi, apoi, firesc, de a transforma speranţa în fapte care să ne ridice lespezile grele de pe suflete, să ne elibereze şi întoarcă la viaţă şi iubire.
Pentru că miracolul Învierii a fost cândva cu putinţă, trebuie să învăţăm şi să facem ca fiecare dintre noi să-şi poată trăi, atunci când este scris, propria renaştere...