Go home, neocolonialiştilor!

 Conform unei surse, colonialismul este „o politică definită prin subjugarea economică şi politică a unor ţări şi în transformarea lor în colonii”; altă sursă ne prezintă o variantă şi mai sugestivă – „o formă de dominaţie ideologică, politică sau culturală a unui stat asupra unui teritoriu, care atrage după sine şi o stare de dependenţă economică a coloniei respective”. Şi într-un caz, şi în celălalt, colonialistul este, logic, „cel care posedă şi exploatează colonii”. Dacă ar fi să continuăm conspectarea surselor, am da, la prima vedere, de o veste bună: „toate imperiile îşi vor pierde mare parte dintre colonii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau după el. Dacă e să „săpăm” mai cu răbdare, găsim şi vestea proastă, concretizată în definiţia neocolonialismului – „politica unor state dezvoltate, care are drept obiectiv continuarea dominaţiei economice a fostelor colonii (dar nu doar a lor, n.m.D.O.) prin mijloace moderne: valutar-financiare, tehnologice şi informaţionale.

După această introducere destul de lungă şi extrem de teoretică, intru abrupt în subiect: am senzaţia, pe zi ce trece mai mult, că trăiesc într-o colonie. Şi că sunt tratat cu aceeaşi bătaie de joc cu care primii colonişti îi tratau pe băştinaşii din teritoriile proaspăt descoperite & cucerite, dându-le mărgele de sticlă în locul aurului. Bătaia de joc se desfăşoară după un plan bine pus la punct şi materializat în permanenţă, prin intermediul unor obiective strategice precum băncile, reţelele de telefonie, furnizori de produse sau servicii, precum şi supermarket-uri – toate filiale ale unor „mame” aflate în Vest.

Problema e că, în Vest, dobânzile practicate sunt adecvate veniturilor de acolo, iar respectul faţă de client/consumator este mereu prezent, începând de la neirosirea timpului acestuia şi terminând cu calitatea produselor scoase la vânzare. La noi, deşi sunt aceleaşi firme, tratamentul e ca în Est, începând de la dobânzi care te jupoaie, continuând cu obligarea solicitanţilor de a sta la cozi interminabile (tot suntem obişnuiţi, nu?), şi terminând cu multe produse sub orice critică. M-aş opri doar la ultimul aspect, amintind o nu foarte veche declaraţie a unui ministru al Agriculturii din ţara noastră, care afirma că România „este piaţă... în care se aduc produse la final de valabilitate sau chiar expirate... înregistrându-se cazuri în care salamul se spală cu oţet şi se schimbă saramura la brânză”. În urma unor controale în supermarketuri, tone de vin şi sute de kilograme de carne, ca şi o mulţime de alte produse au fost retrase de la vânzare (dar cele nedepistate?), supermarketurile primesc, anual, amenzi consistente (şi) din acest motiv... Conform unui oficial în domeniu, România se situează pe primul loc în Europa la reclamaţiile privind produsele care au termenul de garanţie expirat. Şi, totuşi, starea de lucruri se perpetuează. Pentru că nu suntem în stare să boicotăm obiectivele amintite, pentru că nu avem curajul de a le impune neocolonialiştilor ori să ne respecte, ori să se ducă de unde au venit!

Locuri de muncă în străinătate