Haiducia băncilor şi (Swis)statul islamic

Ţin să precizez din capul locului că următoarele rânduri nu sunt nici imparţiale, nici obiective. Ba dimpotrivă, sunt cât se poate de subiective, întrucât ele reprezintă opinia unui împrumutat în franci elveţieni, pe marginea nebuniei declanşate în România cu exact o săptămână în urmă, de la anunţul băncii centrale a Elveţiei de a lăsa liber cursul de schimb euro-franc, după o perioadă în care acesta era plafonat la un raport de conversie de maximum 1,2 franci pentru un euro. Nu ştiu raţiunile pentru care elveţienii au luat această decizie şi nici n-a stat nimeni să le analizeze ori să le sancţioneze. La urma urmei, vorbim despre o ţară neutră, ale cărei existenţă şi prosperitate nu sunt dictate nici de celebra ciocolată, nici de ceasurile scumpe ori caşcavalul cu bule, ci de fluxul de capital şi secretul bancar. Acestea fiind spuse, pe cine să condamni?
Mă voi referi însă la ce se întâmplă în România şi la reacţia autorităţilor de la Bucureşti în privinţa zecilor de mii de împrumutaţi. Prin urmare, nu pot să nu remarc din nou cinismul de care dau dovadă oficialii BNR, atunci când spun că împrumutaţii din România sunt puţini şi nu contează, ca în Ungaria sau Polonia, aşa că ei nu pot lua nicio măsură. Mai mult, consilierii şefului Băncii Centrale (apropo, Mugur Isărescu mai este şef la BNR sau s-a retras la pensie, la podgoria sa?) le râd în nas împrumutaţilor, spunându-le că ei sunt singurii vinovaţi, că s-au lăcomit când au dorit să-şi ia şi ei un amărât de apartament. Parcă-l şi aud pe dl Isărescu prin 2008, când le spunea românilor să ia credite în monedă naţională, de parcă toţi eram bugetari, cu salariul confidenţial al domniei sale, calificându-ne la orice produs bancar. Nu l-am auzit atunci pe dl Isărescu să ne explice de ce creditele în lei erau de două sau de trei ori mai scumpe decât cele în franci ori în euro, nici că Elveţia ar fi vreo ţară bananieră, în care cursul o poate lua razna fără vreun miracol sau fundament economic. Şi atunci, ca şi acum, aveam de-a face cu nişte produse bancare agreate de BNR.
Cât despre bănci? Le-a tras cineva la răspundere? Isărescu, Vasilescu şi restul vectorilor de imagine ai BNR se comportă cu ele ca şi cum nu ar fi reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României, ci un ONG care le apără interesele. A vorbit cineva de lăcomia bancherilor, care te sunau să-ţi ofere produse care de care mai tentante, chiar dacă nejustificat de scumpe faţă de cele din ţările mamă? A vorbit cineva de costurile ascunse, în faţa cărora te trezeai doar în momentul în care trebuia să-ţi ridici banii de la ghişeu, după luni de zile de hârţogăraie şi umblat pe drumuri pentru un credit? Mai mult, a vorbit cineva de haiducia băncilor, în care riscul devalorizării monedei naţionale e suportat doar de o singură parte din contract, adică de cel împrumutat, banca trebuind să iasă întotdeauna pe plus? Nu a vorbit nimeni. Vorbim în schimb despre supărări, ameninţări şi atacuri la securitatea sistemului bancar, uitându-se de faptul că actuala criză economică mondială îşi are originea şi în lăcomia băncilor. Prin urmare, singurii puşi să suporte costurile crizei sunt tot fraierii de clienţi. Dacă e să vorbim de împrumutaţii în franci elveţieni, am înţeles că ar fi vreo 75.000, care se traduc în câteva sute de mii de persoane, dacă adăugăm familiile acestora, giranţi şi codebitori. Oameni pentru care atât Swiss National Bank şi BNR devin un fel de (Swis)stat islamic, în care vieţile nu sunt distruse cu dinamita, ci cu anunţuri de zece secunde, în urma unor măsuri luate peste noapte.