Jos sistemul cronofag!

Într-unul dintre cele mai de bază dicţionare, anume cel editat la Cambridge, expresia „timpul înseamnă bani” este definită a fi drept un îndemn la a nu pierde vremea, căci aceasta poate/trebuie utilizată pentru a câştiga bani. Îndeobşte, se consideră că, pentru prima dată, expresia a fost folosită de către americanul (nu se putea altfel, nu?) Benjamin Franklin, om politic, diplomat, om de ştiinţă şi filosof, care, într-un eseu publicat în 1748, având ca subiect sugestii pentru tinerii întreprinzători, sublinia „remember that time is money”.
Expresia amintită poate fi considerată a fi unul dintre principiile de bază ale sistemului capitalist. Iată de ce, în 1990, printre puţinele speranţe pe care mi le puneam în importarea/impunerea acestuia în ţara noastră se număra şi materializarea/respectarea cu sfinţenie a acestui principiu – pozitiv şi lucrativ, până la urmă, atâta vreme cel puţin cît nu face din om un sclav, care se închină doar şi mereu „viţelului de aur”, chiar cu preţul încălcării unor alte principii, ce ar trebui să fie valabile în orice sistem/regim politic.
Din pricina faptului că la noi, din păcate, s-au aplicat variantele de „capitalism sălbatic”, „capitalism de cumetrie” şi altele de acelaşi fel, numai originalul nu, am înregistrat eşec şi, pe cale de consecinţă, deziluzie şi la acest capitol. Ceea ce m-a determinat să scriu, şi nu de puţine ori, despre subiectul care ar putea fi denumit, pe cât de sintetic, pe atâta de plastic, „cronofagia subminează România”. Nu am semnalat acest pericol doar eu..., dar, din păcate rezultatele sunt aproape nule. Ba chiar constat că ni se fură tot mai mult timp! Care, nu-i aşa?, înseamnă bani. Însă, cum e vorba de timpul nostru, în discuţie sunt şi banii noştri – nici de unul, nici de alţii nepăsându-le instituţiilor şi companiilor bugetare, dar nici celor private!
Iată doar câteva exemple, dintre nenumăratele cu care ne întâlnim în fiecare zi.
La o unitate medicală de stat. Exteriorul arată frumos, interiorul – la fel. Se cunoaşte că a fost renovată nu de mult. Probabil cu bani europeni. Numai că europenii au omis să trimită şi scaune, pe care să stea pacienţii (în cazul de faţă, femei aproape de a naşte sau în vârstă, cu posibile afecţiuni grave), precum şi un manual de organizare, prin intermediul căruia oamenii să ştie la ce cabinet, la ce medic şi la ce oră au de mers.
O instituţie, tot de stat. Vine acolo lume de pe o rază de zeci de kilometri, pentru a plăti fiecare câte ceva. Dar, după ce se bucură că uşa e deschisă (ar fi putut fi grevă), şi nu e coadă, vizitatorul află că unicul ghişeu la care se pot procesa documentele e stricat...
Participi la o licitaţie pentru un loc de parcare, o câştigi şi, prevăzător, plăteşti pentru un an înainte. Cu toate acestea, îţi vin într-una somaţii că ai fi restant. Te portezi azi de la o companie de telefonie la alta, în speranţa de mai bine. Şi te trezeşti deja, peste puţine zile, cu o factură greu de justificat. În ambele cazuri, trebuie să pierzi o groază de timp pentru a clarifica situaţia.
Oare, pentru a face toate aceste instituţii şi firme să înţeleagă că timpul nostru înseamnă bani, nu ar trebui ca toţi, o perioadă, să refuzăm să le achităm ce au de încasat?