Judecată cu lacrimi de foc

 

Să tot fie vreo douăzeci de ani de când am văzut primele lacrimi de neputinţă în ochii tatălui meu. Şi tot atâta vreme să fi trecut de când l-am văzut, pentru prima dată, frângându-şi mâinile. Nu pentru vreun necaz al familiei, ci pentru suferinţa pe care o adunase în suflet văzând cum în fabrica în care fusese printre primii angajaţi, tânăr specialist ieşit de pe băncile şcolii, apăruse o boală incurabilă – şomajul, un termen despre care noi nu ştiam mai nimic. Mai auzisem prin filmele americane, mai văzusem ici, colea câte un caz dar mereu îl puneam pe neseriozitatea angajaţilor. Am fost crescută în cultul muncii şi am pentru strădania oamenilor un respect egal cu cel pe care îl port Celui de Sus. Nu poţi să calci în picioarele timpul pe care ţi-l oferă un om şi nu-i poţi biciui mâinile trudite. În lacrimile tatei s-a reflectat durerea primelor sute de oameni care erau daţi afară dintr-una din cele mai mari fabrici de rulmenţi din ţară, de care aveau nevoie nu doar românii, ci şi străinii. Tata, om cu suflet mare şi dragoste de oameni, se tot întreba cum se vor descurca muncitorii ai căror copii depindeau de leafa primită lunar, cum vor trăi dintr-un ajutor amărât oferit de stat. Cum s-au descurcat s-a văzut – au plecat să adune căpşuni prin Spania ori să aibă grijă de bătrâni prin Italia.

Aceleaşi lacrimi le-am văzut apoi, ani la rând, în ochii sutelor de mii de oameni aruncaţi în drum de marile privatizări. Griji, disperare, gânduri, vise spulberate, familii destrămate, asta au adus reformele capitaliste sau, altfel spus, gândurile de înavuţire ale unor oameni cărora nu le-a păsat nicio secundă de prăpădul din urma lor.

Fabrici întregi au căzut sub foametea de bani a unor baroni care şi-au adunat averi incomensurabile. Cu greu am putea noi număra banii pe care ei i-au furat şi ne-ar trebui mult timp. Încet, încet, peste multe falimente s-a aşternut liniştea, apoi praful, răscolit ulterior de buldozerele care au făcut una cu pământul clădiri întregi, lăsând loc cartierelor rezidenţiale ale belferilor care au furat şi cu stânga, şi cu drepta.

Nu le-au fost de ajuns averile strânse cu japca şi ne-au vândut şi străinilor. A fost nevoie de o şoaptă rostită în redacţia unei gazete germane pentru ca jurnalişti din peste 100 de organizaţii media din toată lumea să scoată la iveală o groază de matrapazlâcuri făcute de greii planetei. Pe lista celor care au făcut afaceri (scoase la iveală de dosarul Panama) şi s-au jucat cu sufletele a milioane de oameni sunt şi români.

Când vine vorba despre vreun hoţ străin rareori indignarea este însoţită de durere, dar când afli că ai tăi te-au jecmănit, te-au adus în starea din care nici balamucul nu te mai scoate şi ţi-au ucis orice speranţă este de-a dreptul strigător la cer. Cu astfel de afaceri s-au ocupat zeci de români care au făcut una cu pământul combinate în care munceau mii de oameni. Unii plătesc acum păcatele din închisoare, alţii sunt liberi şi se bucură de avuţiile strânse. Niciunul dintre ei nu se gândeşte la ce a lăsat în urmă, la câte vieţi a distrus. Nu le pasă, nu-i cunosc pe oameni, nu i-a interesat niciodată decât conturile lor din ţări străine. Cum vor plăti ei astfel de mârşăvii vom vedea, dar dacă aş fi judecător le-aş cere, după verdict, să privească atent în ochii celor cărora le-au distrus vieţile şi să le şteargă lacrimile, dacă vor avea curaj şi nu se vor teme că picăturile fierbinţi le-ar putea arde mâinile cu care au semnat afacerile necurate.

Maura ANGHEL