La mulţi ani, Copilărie!

În fiecare an, pe 1 iunie, ne adunam cu toţii la şcoală şi mâncam cireşe. Erau primele fructe dulci ale verii şi tare ne mai bucuram de ele. Apoi, după ce fiecare dintre noi îşi meşterea cercei din mărgelele roşii ca focul, alergam la joacă. „Şotron”, „Raţele şi Vânătorii”, „Ţară, ţară vrem ostaşi!”, „Omul negru” şi câte şi mai câte de le pierdeam până şi noi şirul.

 

Nu ştiu cum de se făcea că Doamna îşi rătăcea mereu ceasul în fiecare zi de 1 iunie, iar orele erau foarte scurte, spre bucuria recreaţiilor care se întindeau nepermis de mult într-o altă zi. Nici clopoţelul şcolii nu mai răsuna, de parcă un spiriduş ghiduş îl lăsase, printr-o magie doar de el ştiută, fără glas. Trataţiile continuau cu limonadă şi îngheţată la cornet (pe vremea aia nu găseai altă ofertă în magazine), apoi distracţia se încheia în Grădina Zoologică, transformată, pentru o zi, într-un imens parc de joacă. Aleile erau colorate în mii de nuanţe, iar traficul cu cretă colorată era la cote înspăimântătoare pentru mamele care aveau deja în faţă mormane de rochiţe şi pantalonaşi prăfuiţi.

Imaginile le am şi acum în minte şi imediat ce vine 1 Iunie încep să ruleze prin faţa ochilor ca prin farmec. Simt gustul îngheţatei de lămâie şi îmi trec deseori cu degetele prin păr pentru a verifica dacă fundiţele albastre sunt la locul lor. Da, sunt, însă doar în fotografiile care îmi amintesc de copilăria mea minunată.

În fiecare an, în prima zi a verii nu mă mai satur să privesc la copiii veseli cărora nu le pasă de nimic şi bine fac. Îmi iau răgazuri lungi pentru a le asculta conversaţiile şi urmări jocurile care, între timp, s-au schimbat. Păpuşile au nume străine, maşinile se ciocnesc dirijate de cutii fermecate, avioanele din hârtie au fost aruncate la gunoi de către drone. Creta însă a rămas, chiar dacă urmele lăsate pe asfalt ne arată eroi din poveşti venite din cyberspaţiu ori din lumi pline de moştri. Cireşele, în schimb, rămân vedete, chiar dacă pizza le face o concurenţă pe care doar îngheţata în mii de arome şi nuanţe o poate egala. Dar astea sunt amănunte care chiar nu contează într-o zi în care veselia generală este cuvântul de ordine şi care îmi aduce în minte o întrebare la care nu am găsit niciodată răspuns – De ce nu putem sărbători copilăria în fiecare zi?

Maura ANGHEL